Din anul 1976, când şi-a avut debutul editorial în literatură cu volumul de versuri ,,Variații în albastru” (Panciova, Editura ,,Libertatea”) și până la ultimul roman pe care l-a publicat (,,Casa Soarelui Răsare”, Editura ,,Libertatea”, 2020), Eugenia Bălteanu a fost o voce distinctă a literaturii noastre prin faptul că și-a urmat propriul parcurs creativ, unul mozaicat și complex, compus dintr-o serie de subiecte și procedee stilistice ce i-au devenit specifice.
Volumul de poezii ,,Variaţii în albastru” (Editura ,,Libertatea”, 1976) i-a anunţat crezul poetic, stilul, motivele şi temele. Şi-a urmat parcursul stabilit şi în cărţile de versuri care au urmat:,,Inevitabilul fluviu” (Editura ,,Libertatea”, 1982), ,,Cascade de lumină” (Editura ,,Libertatea”, 1997), ,,Măştile din Veneţia” (Editura ,,Libertatea”, 2013)… Poezia ,,Veşnicie”, din primul volum al poetei, este grăitoare în acest sens, întrucât în versurile ei se îmbină temele şi motivele pe care le-a cultivat Eugenia Bălteanu. În acest sens, se resimte înclinaţia spre o profundă reflecţie despre viaţă şi caracterul ei trecător, o temă abordată prin prisma unor elemente din natură: ,,Nopţile cu sunet bizar/răscolesc malurile/ploilor gri./Se destramă amintiri.//Lumini de curcubee/pleacă în corăbii sonore/spre orizontul multicolor./În îmbrăţişarea dreptunghiulară/pluteşte respiraţia câmpiilor./Ecoul munţilor s-a liniştit/pe palma mea”. Noaptea, lumina, iarba, cântecul, apa, vremea, timpul, pământul ş.a. sunt motive recurente, romantice, iar ca şi în cazul marilor romantici la Eugenia Bălteanu eul liric înclină spre o meditaţie nocturnă care dă viaţă creaţiei: ,,În această noapte/descopăr pulsul inevitabil/al viselor./Ascult cum se scurge întunericul/şi-mi transform sângele/în numele tău./Noaptea încetează/de a chema demonii umbrelor./Rămâne doar verdele ochilor/să-mi arate calea luminii.//Inima mi-e căutare/iar fruntea fierbinte/de raze/îndreptată spre dimineţi noi” (,,Meditaţia unei seri de septembrie”). Într-o fază timpurie a creaţiei, Eugenia Bălteanu a scris despre anticipări, aşteptări, speranţe şi vise pe care le externalizează sub învelişul elementelor din natură: ,,Mi-am strecurat genele/sub pielea/ţesută din vise şi iarbă.//Porţile cuvintelor rămân/deschise în aşteptare.//Tăcerea/e martora vremii/ce apare ca o umbră/la poalele unui copac/purtat prin anotimpuri” (,,În primăverile ce vin”).
Aceleaşi teme şi motive, am putea spune recurente, asezonate cu metaforă, apar şi în volumul ,,Cascade de lumină”. Visul, gândul şi lumina rămân spaţiile între care eul liric pendulează, iar pe aceste coordonate se situează, între altele: năzuinţa spre libertate (,,Hai să prindem pasărea,/să-i redăm libertatea pădurii/şi-a zborului lin”; ,,Umbra rădăcinii”); tulburare la graniţă cu angoasa (,,Închide geamul dinspre cer/e-ntuneric./Doamne, cât întuneric/ne străpunge coapsele/şi cât de mult ne dor/frunzele-n creştere”; ,,Cadenţe”); dorinţa de înălţare (,,Palmele, în semn de rugăciune,/le-nălţăm spre raze liliachii./De la mine şi până la soare/e mult, prea mult”); aspiraţia spre un loc sigur, care ar putea să fie poezia (,,Popas în scorbura/din cuvinte zidită/oare refugiu înseamnă?”; ,,Scorbura cuvintelor”); îndemnul la resemnare şi o uşuritate a trăirii (,,Hai să vorbim despre lucruri simple./Să deschidem porţile oraşului/cu un singur cuvânt,/ce împăcare înseamnă.//Iertare, iertare de sine,/de flori şi cer,/lumină subţire, asimetrică”; ,,Aripa de vis”).
Volumul de versuri ,,Măştile din Veneţia” a venit fără recurenţa de motive de până aici, cu un ton mai degrabă pesimist, de parcă eul liric ar fi obosit de atâtea căutări şi întrebări. Gândirile deduse nu inspiră încredere, iar peste versuri nu se aşterne decât un singur sentiment, dat de starea de solitudine şi de înstrăinare. Aşadar, omul, în singurătatea lui, este aşezat în centrul volumului: ,,Nimeni nu se mai propteşte/De umărul tău/Ghemul de aţă/Din poveste/Nu-ţi va ajuta niciodată/Să-ţi regăseşti/Drumul de întoarcere” (,,Nimeni”); ,,Afară era frig/Afară era un aer lipicios/Pe vremea asta vitregă/Nici un animal nu va poposi/În pragul casei tale/Zise un trecător grăbit/În timp ce bătea uşor/Cu degetul arătător în geamul îngheţat/Şi cu piciorul în prag” (,,Cutia cu pereţi de hârtie”); ,,Nu pot să cad/Nici să mă ridic/Printre cioburile de vis/Sufletul e ciuruit de incertitudini/Destinat regăsirii/Gândul se rătăcise printre litere/Printre lianele la trei metri de cer…” (,,La trei metri de cer”).
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 44 din 30 octombrie 2021
