Monica Vălian, psihoterapeut
Autismul este o tulburare de dezvoltare caracterizată prin dificultăți de comunicare și interacțiune socială, precum și prin comportamente repetitive. Autismul este tulburarea centrală din cadrul unui spectru întreg de tulburări de dezvoltare, cunoscut sub numele de spectrul tulburărilor autismului/autiste sau de tulburări pervazive de dezvoltare.
Medicul psihiatru pediatru diagnostichează autismul urmărind copilul şi punând întrebări parinţilor. Studiile arată că diagnosticul de tulburare de spectru autist pus la varsta de 2 ani de către un specialist în această afecţiune este frecvent unul corect. Din acest motiv, testele psihologice specifice de evaluare a autismului sunt aplicabile începând cu această vârstă. Autismul poate fi diagnosticat şi înainte de 2 ani, şi mulţi părinţi menţionează simptomele specifice lipsei de comunicare încă de la vârsta de un an. Cu toate acestea, cel mai frecvent, autismul tipic este diagnosticat în jurul vârstei de 3 ani, datorită întârzierii limbajului sau dificultăţilor de integrare a copilului la gradiniţă.
Semnele autismului în primii ani de viață
Fiecare copil din spectrul autist are probleme de un anumit grad, în următoarele trei zone: Comunicarea verbală și nonverbală, relaționarea cu alți oameni și cu mediul înconjurător, gândirea și comportamentul adaptativ.
Copilul nu reacționează (râde, vocalizează, întinde mânuțele) atunci când îi acordați atenție; Zâmbește foarte rar sau deloc;
• Nu întinde mâinile atunci când vreți să îl luați în brațe;
• Evită de cele mai multe ori contactul vizual atât cu dumneavoastră cât și cu ceilalți;
• Este dificil de calmat atunci când plânge, începe să plângă fără un motiv pe care să-l puteți depista, iar aceste episoade de plâns durează o perioadă;
• Are o hipersensibilitate la sunete, unele dintre ele provocând crize de plâns și nimic din ceea ce faceți nu îl calmează;
• Își acoperă urechile cu mâinile atunci când se aud anumite zgomote;
• Nu urmărește cu privirea persoanele sau obiectele care se mișcă în câmpul lui vizual;
• Are comportamente repetitive față de anumite obiecte (exemplu: învârte roțile de la mașinuțe foarte mult timp);
• Nu privește spre un obiect pe care îl indicați si nu vă aduce obiectele indicate de dumneavoastră;
• Nu răspunde la instrucțiuni simple (hai la mama, vino la mine);
• Nu imită ceea ce faceți;
• Nu răspunde atunci când este strigat pe nume;
• Nu încearcă să vă atragă în activitățile lui;
• Lipsește comunicarea non-verbală, nu imită expresiile faciale sau gestuale;
• Uneori aveți impresia că nu aude atunci când vorbiți cu el;
• Are anumite reacții corporale repetitive cum ar fi bătutul din palme sau legănatul;
• Manifestă aversiune față de schimbări și se manifestă prin crize de plâns;
• Are probleme de alimentație sau de somn;
• Nu manifestă nevoia de afecțiune si uneori manifestă teamă nejustificată;
• Uneori este autoagresiv sau agresiv cu cei din jur;
• Nu îi place să fie atins sau luat în brațe;
• Uneori pare insensibil la durere;
• A încetat să mai folosească anumite cuvinte pe care înainte le folosea.
• Copilul nu răspunde la solicitările adultului (decât când „vrea”) și pare că nu aude sau nu înțelege ceea ce i se cere;
• Jocul îi este marcat de un caracter stereotip (folosește obiectele sau jucăriile mereu în același fel, de exemplu: le închide/deschide, le învârte), nu folosește obiectele în scopul lor uzual;
• Merge pe vârfuri;
• Ecolalia (repetarea la nesfârșit a unor sunete, cuvinte, reclame tv);
Analiza comportamentală aplicată (ABA) este o abordare stiinţifică ce vizează îmbunătăţirea comportamentelor social acceptabile – cu scopul adaptării cât mai bune a clientului la societate. Pornind de la analiza atentă şi detaliată a fiecărui comportament, coordonatorul ghidează terapeuţii în alegerea celei mai bune şi eficiente metode de predare a unei abilităţi noi sau modelarea unui comportament inadecvat. ABA este un proces de aplicare sistematică a intervenţiilor bazate pe principiile învăţării, cu scopul dezvoltării unor comportamente noi, dar şi a îmbunătăţirii comportamentelor adaptate la mediu. În funcţie de particularităţile fiecărui copil, procesul de învăţare este permanent adaptat – ţinându-se cont de nivelul de dezvoltare al abilităţilor, de ritmul de învăţare al copilului, de preferinţele şi interesele acestuia.
Recompensarea se foloseste în toate mediile, comportamentul uman fiind întărit de aceasta,fie că vorbim de recompensare pozitivă sau negativă. Atunci când vorbim despre recompensare, trebuie să ţinem cont de motivaţia copilului sau a persoanei, pentru că recompensarea este individualizată (ce reprezinta o recompensă pentru mine, poate nu este valabil şi pentru tine). Nu ne referim doar la alimente, recompensele pot fi orice işi doreşte copilul, în funcţie de analiza întăritorilor. Este important de menţionat faptul ca un întăritor ,o recompensă nu influenteaza răspunsul dat. Recompensa doar creşte frecvenţa comportamentelor emise într-un context similar.
Virginia PUIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 19 din 7 mai 2022
