,,Unii dintre cititori mă cunosc de pe ecran. Pe mulți am avut onoarea să-i cunosc personal. Dar mulți nu știu că, recent, am devenit și eu una dintre mamele care își lasă cariera la o parte, aducând decizia să se ocupe de „copilul ei retardat”, cum i-au zis unii fiului meu, nefiind informați de semnificația exactă a acestui cuvânt rostit de mai multe ori, atât de adulți, cât și de copii mai mari sau tineri.”
Carmen Sabina Oalge Adamović, jurnalistă de profesie, se destăinuie şi ne povesteşte despre lupta pe care a dus-o. Nu atât de tare a durut-o lupta în sine, cât a durut faptul neaccepării fiului său de către unii oameni. Pentru moment a renunţat la profesia sa, dar ne pregăteşte surprize şi va reveni în curând cu ceva nou, care deocamdată rămâne o surpriză pentru toţi. ,,De fiecare dată, mult mai mult durea durerea lui de a fi respins, neștiind de ce, și nu faptul că a fost înjosit. A fost respins în mai multe situații. Toți părinții vor să-și scoată copiii la drumul cel bun. Noi, părinții copiilor cu dereglări în dezvoltare avem o unică dorință: să devină copilul independent și să se încadreze în societatea în care trăiește. Să ducă o viață cât se poate de normală, nu să fie închiși la cămin și înlăturați de parcă ar fi gunoaie.
Cum și mie mi-au sugerat să fac cu fiul meu. În urmă cu câțiva ani scriam despre cât de mult îi plăcea fiului meu să privească tinerii din cartier când jucau baschet, despre empatia lui de prichindel față de lume, despre ochii lui albaștri. Despre toate schimbările din viața unei femei când devine mamă. Atunci, la fel ca și la alți noii părinți, nici prin cap nu-mi trecea că tocmai acelei ființe, ruptă din sufletul meu, îi va fi pus diagnosticul de dereglare care intră în spectrul tulburărilor legate de autism. Încă de la un an și jumătate, Filip nu mai avea contact vizual, nu răspundea când îl chemam după nume, nu ne arăta cu degețelul ce dorea, când dorea.
Nu bănuiam nimic, aceasta din pricina lipsei de informații, fiind convinsă de medicul pediatru că totul este în regulă. Sora mea, fiind studentă la medicină, mi-a trezit unele dubii, fiind îngrijorată de faptul că nu vorbea cu nimeni, nici o vorbă”, declară Carmen, care devenind foarte îngrijorată, a consultat un psiholog, care nu a reuşit să comunice cu copilul așa cum ar trebui la vârsta lui, pe care o avea atunci. Psihologul a trimis-o cu Filip la defectologul de stat, la care a mers o dată pe săptămână la consultaţii. Dar acest fapt nu era suficient, nu se vedeau rezultate promițătoare. Între timp, de la creșa privată, pe care o frecventa Filip în acel an, a fost rugată să rezilieze contractul, pe motiv că ei nu mai puteau stăpânii comportamentul lui și lipsa de comunicare cu ceilalți copii.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 61 din 4 martie
