Costumul național este o icoană a sufletului nostru, a identității noastre și una dintre legăturile cu conștiința colectivă a poporului căruia îi aparținem. Cu semnificația și funcția sa, costumul tradițional ne leagă nu doar de cei care au trăit înaintea noastră, ci și de cei cu care împărtășim lumina cerului și pământul mărginit de granițe. Purtându-l, stabilim o conexiune cu strămoșii noștri, pentru că fiecare fir țesut în el reprezintă o legătură sacră și de neîntrerupt cu ființa lor. Punând costumul bucată cu bucată, ne îmbrăcăm în emoțiile lor, vise, mituri cosmogonice, legende, înțelepciune, ghicitori, cântece, glume, răbdări și abilități care sunt țesute, împletite, brodate și tivite în el. Cu structura sa multistratificată, ne leagă atât de frații noștri la nord de Dunăre, cât și la est de Timoc, făcându-ne o ființă etnică și culturală care se întinde de la Velika Morava și Tisa până la Nistru.
Pentru a supraviețui, trăi și îmbrăca pentru zilele în care s-a semănat câmpul, s-au săpat locuri și s-a strâns fân, dar și pentru zilele în care s-a pregătit frunzar pentru oi și lemne de foc și când zăpada acoperea Carpații și văile Velika Morava, Mlava, Pec și Timoc, fiecare dintre membrii familiei trebuia să cunoască cel puțin zece meserii. Ca zece degete pe o mână, familiile funcționau în sincronizare și armonie. Membrii lor au trăit și s-au ajutat unii pe alții, așa cum mâna stângă o ajută pe dreapta, iar dreapta o mângâie și o sprijină pe stânga.În timpul caniculei din august, când Steaua mângâie cu căldura ei fața pământului pe care ne este dat să trăim și să muncim, albiile râurilor și ogașelor (pâraielor) s-au transformat în topile, în care mamele, bunicile și străbunicile noastre murau cânepa și inul. Pentru a obține fire fine de fuior din care se făceau ciupage și cămăși bogat puiate cu râuri și brazi de arnici și strâmatură, cânepa trebuia să treacă prin mintea, mâinile și degetele femeilor care reprezentau un tezaur bogat de aptitudini și cunoștințe ancestrale.
După murare, firele de cânepă erau separate prin bătutul lor cu ajutorul proțapelor și naboinicelor, pentru ca după aceea câlțul aspru să fie predat dinților ascuțiți ai drâglețelor. Aceleași mâini neobosite, cu perseverență devotată a spiritului, au scărmănat și au tras prin darac lâna din ale cărei fire vor face cioarici, șiștori și brâuri, oprege, fuste, traiste, capatâine (perne), pături și cușme cu care vor decora cele mai importante momente ale vieții umane, de la bucurie la tristețe, de la leagănele copiilor la sicrie.Firele care au trecut prin mâini și au alunecat între degete de nenumărate ori, îmbibate în energia dătătoare de viață a strămoșilor noștri, ar trebui să fie și ele presărate cu culori vii. Pentru ca arta populară a broderiei și țesutului să captiveze ochiul și sufletul omului cu pitorescul ei, tort, ațele, firele și arniciuri (firele de bumbac), obținute prin efortul minuțios, au fost fierte în frunze și coji de nuc, frunze de gutui și scumpină, coajă de frasin negru, rădăcină roibi (Rubia tinctorum) și coji de ceapă. Din cazanele metalice în care s-a făcut vopsirea au ieșit fire galbene, roșu-galbene, verzi, albastru închis, maro și negre, care au dat viață motivelor fitomorfe, cosmice, sacre și zoomorfe de pe hainele străbunicilor noștri. Acele motive, decorațiuni și simboluri au fost și rămân adevărate opere de artă populară, create pe îmbrăcăminte în culori discrete, cu un subtil simț al măsurii și al esteticii. Nu era loc pentru culori strălucitoare pe ele, care ne-ar atrage doar privirea umană superficială, cu neglijența lor vulgară și lipsa de gust al culorilor, fără a merge mai adânc decât simțul văzului.
dr. Dragan M. Stojanjelović
Articolul integral îl puteți citi în numărul 64 din 25 martie
