O astfel de situaţie a fost prezentă şi în numeroase alte localităţi. Încercarea de separare a românilor din Iasenova, localitate din apropierea oraşului Biserica Albă, la fel, a eşuat.
În această localitate în secolul al XIX-lea a trăit o populaţie românească destul de numeroasă, care însă nu a fost interesată pentru separarea bisericească, ceea ce reiese şi din extrasul din Protocolul delegaţiei congresuale sârbeşti de la şedinţa ţinută la Karlovci pe 8/20 aprilie 1874, din care aflăm că în „comuna mestecată Iasenova nici românii nici sârbii n-au cerut şi nu cer despărţirea”, delegaţia românească cerând doar de la mitopolitul de la Sibiu „a face paşii necesari ca credinciosiloru de nationalitate romana din Iassenova sa li se dee celu putinu mangaerea sufletesca si copiiloru loru instructiune in limba loru materna – fiindu constatatu ca acolo se afla romani in numeru considerabile.”
Asemănător era şi la Parta, localitate vecină cu Iasenova, unde la separare este angajat parohul din Straja, Ştefan Popovici, din ordinul lui Nicolae Tincu Velia, protopopul Vârşeţului, care îl anunţă pe protopop următoarele: „Pentru trecerea Românilor din comuna militară Parta cu astă dată nu se poate lucra numic, ei spun că lor le serveşte preotul în româneşte, ei sunt îndestulaţi – ei aud că tot o dreptate la Români ca şi la Sârbi.” Consecinţa unei astfel de atitudini de indiferenţă a românilor din cele două localităţi amintite a fost – asimilarea. În mod asemănător s-au asimilat şi românii din: Gai, Caitasovo, Srediştea Mare, Mărghita Mică şi din alte localităţi.
Dr. Mircea MĂRAN, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 34 din 26 august
