Gordana Vlajić, eminență a literaturii și jurnalismului de calitate din Serbia, străbate universul cuvântului, cucerind atât inimile micilor cititori, cât și ale celor avansați în vârstă. De asemenea, este recunoscută ca o activistă ecologistă de seamă, iluminând mințile tinere prin paginile revistei „Ekopedija” cu înțelepciunea în ceea ce priveşte conservarea naturii și a resurselor sale. Cu o carieră impresionantă în poezie, laureată a unor premii prestigioase, Gordana Vlajić se remarcă printr-un stil distinct în scrisul său. Suntem onorați că această doamnă deosebită, al cărei nume vorbește de la sine, a acceptat să ne acorde un interviu.
Stimată doamnă Gordana Vlajić, povestiți-ne despre călătoria dumneavoastră fascinantă prin universul literaturii. Cum v-ați descoperit pasiunea pentru scris și cum a evoluat cariera dumneavoastră de-a lungul anilor, cu accentul pe explorarea diverselor genuri literare?
Mama mea era foarte pasionată de citit, iar tatăl meu era pasionat de învățare. Într-un an anume, să zicem în 1965, el cerceta soiurile de cereale: ce caracteristici ar trebui să aibă porumbul pentru a obține o recoltă bună în centrul Istriei, în împrejurimile orașului Pazin. În acea perioadă, mama și cu mine am fost oaspetele tatălui și am petrecut majoritatea timpului privind fascinantele adâncimi ale celei mai mari gropi subterane din Istria, Pazinčica. Locuitorii orășelului Pazin îl venerau pe tatăl meu.
El, master în agronomie din Panciova, a primit un apartament în curtea școlii elementare din Pazin și se aștepta ca, după încheierea cercetărilor sale, valea respectivă să asigure hrană pentru întreaga Istrie. Se trezea devreme, întâmpina soarele și ore în șir, aplecat, ara pământul din Pazin. De fiecare dată când găsea ceva deosebit în pământ, se apleca și, cu degetele, își continua meticulos munca. Apoi îl mirosea. Când un morman sfărâmat merita atenție specială, îl lua în palme și îl vărsa cu grijă în pungile de hârtie pe care le scotea din buzunarul interior al hainei, cu o atenție mai mare decât pentru bancnotele rare.
Mama și cu mine ne plimbam toată ziua. Pazin este un oraș mic, așa că am descoperit Peștera Pazin încă din prima zi. Peștera Pazin! Un loc care inspiră teamă, abisul nesfârșit al dorinței pentru oricine s-ar apropia. Lăsa pe oricine fără aer. Gura peșterii Pazin este situată sub o stâncă verticală de 198 de metri, pe care se află câteva case de piatră, la capătul unui canion adânc și lung al râului subteran Pazinčica. Mama și cu mine ajungeam în acel loc cel puțin de două ori pe zi. Pazinčica ne atrăgea. Ajungeam la balustrada podului, iar mama mă oprea în spatele ei, ținându-mă de umeri, mai strâns și, în același timp, mai tandru decât oricând.
Mă agățam de volanele rochiei mamei, înțepându-mi unghiile în palme. Când voiam să spun ceva, mama îmi strângea și mai tare umerii cu un scurt și absolut imperativ: Pssst! Mult timp mai târziu, profesorul meu de fizică din liceu, Emil Marošan, ne-a vorbit despre „efectul fluturelui”. Abia atunci am înțeles de ce mama nu mi-a permis să spun nimic. Mici schimbări, delicate și nesemnificative ca bătăile aripilor unor fluturi sau scurtele fraze ale copiilor pot afecta sisteme complexe, cum ar fi vremea. În cele din urmă, acel „pssst!” al mamei mele mă tăia atunci, dar a făcut ca atenția mea să se îndrepte tot mai mult spre activităţi silențioase: citit, scris, visat…
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 9 din 2 martie
