Victor Rusu s-a născut la 3 iunie 1942 în municipiul Drobeta Turnu-Severin, judeţul Mehedinţi, localitate din care, așa după cum ne-a mărturisit, „nu a plecat decât din dorinţa de a învăţa şi absolvi un institut pedagogic şi Facultatea de Limba şi Literatura Română din Bucureşti, iar, după aceea, pentru a-și îndeplini anumite sarcini de serviciu”.
A predat la şcoli gimnaziale şi licee 24 de ani, după care a intrat în sistemul instituţiilor cultural-artistice judeţene (Inspectoratul pentru Cultură, Casa de Creaţie, Biblioteca Judeţeană, de unde s-a pensionat, după 11 ani, din funcţia de director, la vârsta de 68 de ani).
Pe tot parcursul îndelungatei sale cariere de profesor, inspector, metodist şi director (48 de ani, pe cartea sa de muncă), a avut, în afara orelor de serviciu, o intensă, susţinută activitate de creaţie în domeniul literaturii şi al publicisticii.
La început am propus să facem un scurt popas în copilărie…
Copilăria? Copilăria mea a fost secţionată brutal, aberant, de către instaurarea dictaturii comuniste, în două secvenţe total opuse: prima de la naştere, până la vârsta de 9 ani, în care am fost fericit şi am crescut ca un prinţişor, în casa unei familii foarte bogate, cea de-a doua, de până la 14 ani, în care am fost persecutat, terorizat, umilit şi înfometat, de către torţionarii bolşevici, în Gulagul Bărăganului, unde am fost deportat împreună cu părinţii mei, Ioana şi Emil Rusu. Actul barbar, criminal al deportării, adică al arestării, obligării să ne părăsim casa şi averile şi tranportării în vagoane pentru vite, până în pustiul Bărăganului, unde am locuit, la început, în bordeie, a avut loc în ziua neagră de 18 iunie 1951. Despre aceşti ani de mizerie, coşmar şi iad pământean, am scris o carte de memorialistică, „Bandit titoist la 9 ani”, care s-a bucurat de un mare succes, a fost apreciată de importanţi critici literari şi premiată anul ce abia a trecut cu un Premiu Special al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Craiova.
În „satele noi” din Bărăgan, înfiinţate cu deportaţi, împreună cu familiile de oameni bogaţi („Chiaburi”, se numeau în epoca blestemată!) din regiunea Oltenia, au fost aduse şi cele mai vrednice şi înstărite familii din Banatul românesc.
De aceea, cred că subiectul acestei cărţi ar interesa la gradul cel mai înalt bănăţenii din Voivodina şi voi încerca să propun retipărirea ei, într-o nouă ediţie, Casei de Presă şi Editură „Libertatea”.
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 18 din 1-8 mai 2021
