,,Am crescut printre oameni mari, la propriu și la figurat”

Actrița Ioana Flora este fiica omului de cultură, poetului și scriitorului Ioan Flora şi a jurnalistei Elena Flora. Familia Flora este originară din Panciova. Ioana a urmat școala elementară și secundară, studiind baletul clasic și pianul la Școala de Muzică „Josip Slavenski” din Novi Sad, după care a frecventat Liceul de Arhitectură „Jovan Vukanovic”, de asemenea la Novi Sad. Terminarea liceului, în 1993, a concis cu mutarea familiei Flora la București. Ioana a intrat la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică și a studiat actoria în perioada 1993-1997.

Cum era să copilăreşti în Serbia, dar mai ales cum a fost copilăria alături de tată scriitor, poet și mamă profesoară?
A fost una liniștită, cu veri petrecute în curtea bunicii Viorica, în grădina cu bujori și pere de vară. Cu școala din centrul orașului Panciova, apoi școala de muzică și balet. Tata lucra la ,,Libertatea” și s-a bucurat de prima mea poezie publicată în ,,Pančevac“. Mama a fost cea care mi-a urmat toate dorințele, m-a dus și adus de la toate activitățile: la balet, la cor, la engleză, la pian. M-au dus peste tot cu ei: la festivalurile de teatru, de film, la seri de poezie, la întâlnirile klokotriștilor, mișcarea de avangardă artistică din care tata făcea parte. Am crescut printre oameni mari, la propriu și la figurat. Sunt o norocoasă din acest punct de vedere.

Neverland
foto: Adi Marineci

Într-un interviu pe care l-ai acordat pentru ,,Life” ai menționat că acum câțiva ani ai făcut câteva spectacole de jazz și poezie după poemele tatălui tău. ,,Inclusiv cu Alexandru Dabija am făcut un spectacol după operele lui. Cumva cred că sunt ca o casă la care mă întorc de fiecare dată”. Casa la care faci referire este casa din Serbia? Cât de mult îți lipsesc locurile unde ai copilărit?
Îmi lipsesc, evident. De aceea fac tot posibilul să ajung măcar de două ori pe an în Serbia. Locul în care te-ai născut are o energie incomparabilă cu a oricărui alt loc din care vei face parte ulterior. De acolo te încarci, te vindeci, te reevaluezi. Îți este necesar. Cât despre spectacolele din poeziile tatălui meu, e mai mult vorba de casa sufletului, cea în care revin, apropiindu-mi lumea lui de fiecare dată când fac un spectacol din poeziile lui.

Mult zgomot pentru nimic
foto: Adi Bulboacă

Ai mai declarat că din partea sârbească ai luat „Ba se poate”. Folosești această replică și în unele momente din viață? Atunci când simți că în unele momente nu poți să faci ceva sau nu merge cum dorești, îți zici „ba se poate”?
Mai nou, nu mă ambiționez să trec ,,prin pereţi”, să îmi fac voia cu orice preț. Am mai învățat să las să se întâmple lucrurile, așa cum vin ele, să nu mă opun, pe undeva, la ceea ce vine. Evident, atâta vreme cât nu încalcă principiile la care țin sau valorile în care cred.

Când ai făcut primii pași spre actorie și care erau emoțiile la replica ,,Liniște! Filmăm! Acțiune!”?
I-am făcut la 18 ani când m-am decis să dau examen la Facultatea de Teatru și Film. Ce e interesant e că nu am avut niciodată emoții în fața camerei de filmat. Înaintea unui spectacol de teatru însă am avut până de curând emoții atât de mari, încât mă gândeam, înaintea fiecărei premiere, să mă las de meserie. La un moment dat, s-a produs un declic, am luat publicul ca pe un aliat și am început să mă bucur din plin, să îmi spun de fiecare dată, înaintea unui spectacol: ,,Mă duc să mă joc un pic”. E ca o joacă de copii, o joacă asumată. Știu că nu sunt singurul actor care simte așa. E o meserie care implică emoții multe, variate și puternice, cum unii oameni trăiesc de câteva ori în viață.

foto: Vlad Bâscă


Cum vede un actor diferența dintre film și teatru?
Construirea unui personaj din punct de vedere psihologic este la fel. Diferă mijloacele prin care îl manifești. Mai precis, diferă măsura. Dacă la teatru joci în fața unei săli mari, trebuie să te auzi. La film, în schimb, mai ales la un prim plan, totul e mai intim, mai conținut, de la privire la limbajul corpului. Sunt tehnici diferite de joc. Dar în esență, căutarea adevărului personajului este identică.

Adriana PETROI

Articolul integral îl puteți citi în numărul 33 din 14 august 2021