Păstrarea identității ține mai puțin de cifrele de la recensăminte cât de sentimentele identitare ale românilor din afara hotarelor țării. Identitatea trebuie cunoscută, recunoscută, apreciată și transmisă. Este foarte important ca generațiile ce vor veni să se considere români, să prețuiască și să păstreze simbolurile identitare, religia, limba și cultura, să se recunoască prin ele.
Care sunt preocupările d-voastră principale în domeniul etnologiei?
În ultimii ani cercetările mele s-au focalizat pe patrimoniul cultural imaterial. Anchetele mele au urmărit identificarea elementele vii (obiceiuri, credințe, superstiții, imaginar popular etc.) din cultura tradițională românească. Am reușit să am o evidență. Încercăm cu colegii de la Centrul Cultural Județean Arad să conservăm, să promovăm ocupații tradiționale, meșteșuguri, practici casnice gospodărești, obiceiuri tradiționale care se mai țin. Avem în acest sens în derulare un proiect intitulat „Lada cu zestre”.
Ce v-a determinat să alegeți această minunată profesie?
Aș putea să spun că o anumită dragoste pentru această lume țărănească, în care am crescut, cu care mă identific și acum. Copilă fiind, când ajungeam la casa bunicilor, primul gest era să îmi arunc sandalele din picioare. Azi încă mai simt bucuria interviurilor cu oamenii în vârstă, care, într-un fel, toți sunt „bunicii mei”. Revenind însă la întrebare, trebuie să spun că, angajată la Complexul Muzeal Arad, ca absolventă de filologie, am avut două opțiuni: bibliologia sau etnografia/ etnologia. Poate pare ciudată pentru cei ce mă cunosc ca etnolog când vor afla că vreme de 15 ani am trăit în „Galaxia Gurenberg”, adică m-am ocupat de cărțile vechi din patrimoniul județului. M-am mutat la secția de etnografie în anul 2000 și de atunci, adică de 21 de ani, fac etnografie/etnologie. Și mărturisesc că îmi place ce fac.
Simpozioanele pe care le-ați organizat ani în șir la Arad au devenit un fel de simbol al multiculturalismului pe un spațiu larg care cuprinde zone din România, Ungaria și Serbia.
Tentată de modelele culturale construite de populațiile care trăiesc în acest teritoriu central-european, am extins cercetările și asupra unor localități multietnice din Ungaria. Am reușit să stabilesc contacte cu cercetători din Ungaria, Serbia, Slovacia, Ucraina. Mi-am dorit să-i adun pe toți în orașul meu. Așa s-au născut simpozioanele internaționale, interdisciplinare de la Arad.
Care este, după părerea d-voastră, importanța acestor conferințe științifice și ce mesaj transmit ele atât oamenilor de știință, cât și opiniei publice?
Conferințele au fost în primul rând o ocazie de a discuta subiecte comune, de a vedea cum am putea să ne armonizăm activitățile, de a învăța fiecare de la celălalt modul în care trebuie abordate diferitele populații, de a le cunoaște simbolurile identitare. Într-un cuvânt, întâlnirile ne-au ajutat să învățăm cum să abordăm anumite realități, de a înțelege situațiile de criză identitară, de a ne pune în situația celuilalt. Cât despre opinia publică, conferințele au fost de la bun început bine primite, și-au avut publicul lor: profesori, cercetători, studenți.
Întreaga carieră v-a fost marcată de colaborarea cu cercetători din Serbia, de diferite profiluri. Ce ne puteți spune despre această colaborare? Ce vă impresioneză mai mult când este vorba despre relațiile româno-sârbe și, în special, ce impresie aveți despre identitatea și felul de a fi al românilor din Banatul sârbesc?
Prin aceste simpozioane am cunoscut atât cercetători sârbi, cât și importanți cercetători români din Serbia, precum Mircea Măran, Annemarie Sorescu Marinković etc. A fost pentru mine o bucurie și o onoare că au răspuns invitației mele și au participat la conferințe. Spun asta pentru că județul Arad nu are frontieră cu Serbia și n-am putut să încheiem parteneriate de cercetare pe fonduri europene cu instituții culturale și de învățământ din Serbia. Am compensat acest lucru prin colaborări științifice, care au sfârșit în prietenii și în legături de suflet. Ce cred eu despre felul de a fi al românilor din Banatul sârbesc? Ca toți bănățenii, românii din Banatul sârbesc sunt oameni mândri, foarte dârji, față de noi, ardelenii, care suntem mai moi, ne lăsăm mai ușor. Această dârzenie îi ajută, de altfel, să-și păstreze identitatea. Cu toții știm că din aspect demografic românii din Banatul sârbesc sunt într-o continuă retragere, că numărul lor scade pe zi ce trece.
Se poate opri acest proces? Care este părerea d-voastră?
Din păcate, scăderea demografică nu poate fi oprită. Ea este prezentă în toată Europa. Este prezentă și în România. Prin urmare, este greu să vorbim despre o eventuală politică demografică de stat când vine vorba de populațiile românești din diasporă (Serbia, Ungaria, Ucraina etc.). Însă, dincolo de asta, țara mamă trebuie să aibă o privire întoarsă și spre ceilalți „fii” ai ei, trebuie să îi iubească.
Pot românii din Serbia să își păstreze identitatea? Au ei viitor ca etnie în afara granițelor Patriei-Mame?
Cred că păstrarea identității ține mai puțin de cifrele de la recensăminte cât de sentimentele identitare ale românilor din afara hotarelor țării. Identitatea trebuie cunoscută, recunoscută, apreciată și transmisă. Este foarte important ca generațiile ce vor veni să se considere români, să prețuiască și să păstreze simbolurile identitare (religia, limba și cultura), să se recunoască prin ele.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 52 din 25 decembrie 2021– 1 ianuarie 2022
