Ultimele decenii ale secolului al XIX-lea reprezintă perioada în care Biserica Ortodoxă Română din Banat se constituie ca unul din elementele fundamentale ale mișcării naționale românești, cu o influență decisivă asupra închegării și consolidării definitive a identității naționale la această populație. În urma obținerii independenței și a formării Mitropoliei Ortodoxe Române, biserica va reuși ca în deceniile următoare să se impună ca unul din factorii principali în lupta pentru emanciparea națională și culturală a românilor de pe teritoriul monarhiei dualiste, participând activ în mai toate acțiunile cu caracter cultural, școlar, dar și politic și economic pe care îl desfășoară populația românească.
Formarea episcopiilor și a protopopiatelor ortodoxe române (1865), în urma ieșirii din cadrul Patriarhiei sârbești de la Sremski Karlovci și, în cadrul lor, a parohiilor ortodoxe române în localitățile omogene din punct de vedere etnic, iar mai târziu și despărțirea în localitățile mixte sârbo-române, începută în 1872, vor reprezenta momentele cruciale în consolidarea Bisericii Ortodoxe Române în toate ținuturile de pe teritoriul austro-ungar în care trăiau românii.
Ascensiunea Bisericii Ortodoxe Române a fost, pe de altă parte, urmată și de numeroase probleme întâmpinate de ierarhi, cler și credincioși, apărute ca urmare a contradicțiilor și conflictelor sociale, economice, politice, naționale, dar și particulare (individuale) de care a fost cuprinsă societatea austro-ungară în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea. Protopopiatul Ortodox Român al Panciovei, găsit în extrema sud-vestică a spațiului etnic românesc (azi în Banatul sârbesc), înființat în 1865 în cadrul Eparhiei Caransebeșului, a manifestat încă de la bun început anumite particularități prin care acest spațiu se deosebea într-o oarecare măsură de alte ținuturi locuite de români.
Dr. Mircea MĂRAN, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 40 din 7 octombrie
