Din frageda copilărie aşteptam cu cea mai mare nerăbdare să vină Crăciunul cu toate bucuriile sale, oferite copiilor. De la 6-7 ani am învăţat colinda ,,Bună sara lui Ajun” şi doream să colind pe la rude şi vecini. Bucuria de a colinda în seara de Ajun am împărtăşit-o cu vecina Aurica şi bunica ei, baba Ciţa, care a fost o călăuză a noastră pe la rude şi vecini, primind primii bani, nuci şi prăjituri. Era o perioadă a anilor 1950-53, când lipsa de alimente era prezentă peste tot în ţară, doar pentru zile mari se pregătea ceva bun.
Îmi doream şi eu un brad împodobit, dar lipsa banilor a avut ultimul cuvânt. În lipsa unui brad, bunica a înfipt în colac o ramură de măr pe care a atârnat câteva nuci legate cu o sfoară şi câteva prăjituri în lipsa bomboanelor de salon, dar totuşi bucuria mea era nespus de mare. În aşteptarea Crăciunului, am primit un bici cu care plesneam la colţ, alături de copiii din vecini. Dar, cea mai mare satisfacţie a noastră, a copiilor, era ,,să pocnim cu canta” (găleata) de ,,carbit” şi cu ,,picsla”. Cei mai mărişori trăgeau, iar noi, cei mici, alergam să aducem ,,dopul” înapoi. Mirosul carbidului a intrat adânc în haine şi eram dojeniţi de părinţi, dar eram mândri de bubuitul produs. Nu ne-a împiedicat nici frigul, nici zăpada.
Crescând mai mari, aveam dorinţa de a ne ,,schimonoşii” (masca) şi noi asemenea adulţilor. Am improvizat jocul ursului, mergeam pe stradă cu trăsura trasă de doi măgăruşi, stârneam curiozitatea sătenilor. Am colindat satul în lung şi în lat, bucurându-ne de primirea oamenilor, iar micuţii fugeau speriaţi de noi.
O altă bucurie prilejuită de sărbătoarea Crăciunului era şi obiceiul de a călării caii. Împărţiţi în două grupuri, ceata de călăreţi a junilor şi ceata copiilor la care m-am ataşat şi eu. Cutreieram tot satul pe la rude şi cunoscuţi, iar flăcăii se opreau la ferestrele fetelor mari.
Ilie BABA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 52 din 24-31 decembrie
