„Îngropatul Anului”
În trecerea ciclică a timpului, în care sfârșitul se întâlnește cu începutul, Anul Nou reprezintă începutul ciclului calendaristic, fiindcă se naște simbolic în fiecare an, atunci când ia sfârșit moartea bătrânului Crăciun. Astfel, în volumul „Zile și mituri”, Ion Ghinoiu, personalitate marcantă a etnologiei românești contemporane, susține că „similar divinității, timpul se naște în fiecare an, se maturizează, îmbătrânește și moare, pentru a renaște după alte 365 de zile, respectiv 366 de zile în anii bisecți”. La poporul român, tradițiile din noaptea de 31 decembrie spre 1 ianuarie erau numite în trecut „Îngropatul Anului”, termen înlocuit în prezent de cunoscutul și acceptatul termen de „Revelion”. Și pentru generațiile de astăzi, Anul Nou simbolizează un nou început, este momentul când pe întreg mapamondul se rostesc urări de bine, sănătate, prosperitate și belșug, dar fără a se ține prea mult cont de cele ce ne spun practicile tradiționale, datinile și tradițiile moștenite din bătrâni.
Același Ghinoiu vorbește despre ciclul sărbătorilor de Anul Nou ca despre o perioadă „împărțită simetric de Revelion în două segmente: perioada dintre Crăciun și miezul nopții de 31 decembrie și perioada până la Bobotează. Fiecare perioadă își are propriile caracteristici: în prima parte a ciclului, se mărește noaptea, sporește întunericul ceea ce face ca frica să se cuibărească în sufletul oamenilor pentru că după miezul nopții de Revelion, să prindă viață optimismul, veselia, ordinea, echilibrul, iar soarele începe să urce pe bolta cerului, ziua să crească câte puțin, simțindu-se deja amprenta solstițiului de iarnă”.
În ajunul Anului Nou
Există o seamă de datini care se practică în ajunul Anului Nou. În satele românești de la noi au fost date uitării o bună parte din tradițiile poporului român, marcându-se acest început prin focuri de pușcă la miezul nopții și urările adresate membrilor din familie, rudelor și prietenilor, focuri aprinse în fața caselor. Datinile și obiceiurile din perioada Sărbătorilor de iarnă prin care se „urează” sănătatea, bunăstarea, bucuria, depind, în bună măsură, de specificul zonei geografice de unde provin.
Umblatul cu Capra ține, de regulă, de la Crăciun până la Anul Nou. Măștile care evocă la Vicleim personaje biblice sunt înlocuite aici de masca unui singur animal, al cărui nume variază de la o regiune la alta: cerb în Hunedoara, capră sau țurcă în Moldova și Ardeal, boriță (de la bour) în Transilvania de Sud. În Muntenia și Oltenia, capra este denumită “brezaia“ (din cauza înfățișării pestrițe a măștii), și obiceiul se practică mai ales de Anul Nou. De la Crăciun şi până la Bobotează, copiii umblă cu steaua, un obicei vechi ce se întâlneşte la toate popoarele creştine. Acest obicei vrea să amintească steaua care a vestit naşterea lui Iisus şi i-a călăuzit pe cei trei magi.
Obiceiul umblatului cu Ursul este întâlnit doar în Moldova, de Anul Nou. Ursul este întruchipat de un flăcău purtând pe cap și umeri blana unui animal, împodobită în dreptul urechilor cu ciucuri roșii. Masca este condusă de un “Ursar“, însoțită de muzicanți și urmată, adesea, de un întreg alai de participanți. În răpăitul tobelor sau pe melodia fluierului, și ajutată de un ciomag, masca mormăie și imită pașii legănați și sacadați ai ursului, izbind puternic pământul cu tălpile. Semnificația este purificarea și fertilizarea solului în noul an.
Strigatul peste sat este ceremonialul nocturn al cetelor de feciori care judecă public pe cei care au încălcat regulile comunități. Cocoțați pe dealuri, movile, copaci sau acoperișuri, ei “biciuiesc“ prin versuri fetele bătrâne, flăcăii tomnatici, femeile care fac farmece și descântece, leneșii, hoții sau bețivii. Acest dialog este așteptat de întreaga comunitate, încheindu-se cu formula “Cele rele să se spele, cele bune să se adune!“. Pentru curățarea relelor și alungarea spiritelor rele, obiceiul este însoțit de aprinderea focurilor.
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 1 din 9 ianuarie 2021
