Una dintre marile noastre actrițe de teatru, Ana Niculina Ursulescu, jurnalistă la Postul de Radio Novi Sad, s-a pensionat de curând. A fost acesta un motiv în plus să o revedem și să discutăm pe anumite subiecte. Amitirile din copilărie, rolul de părinte, activitatea ei publicistică, jurnalismul și realitatea culturală la românii din Voivodina, dar și starea de efervescență creatoare care a existat în anii de tinerețe a intervievatei și care astăzi este tot mai puțin prezentă au fost cuprinse în cele trei ore pe care le-am petrecut în apartamentul soților Ursulescu de la Novi Sad.
Pe Ana Niculina Ursulescu publicul nostru o cunoaște foarte bine ca jurnalistă, poetă, actriță.
Când, în perioada când erați fetiță, vi se adresa întrebarea: „Tu ce vrei să te faci când vei crește mare”, care era răspunsul?
- Să spun adevărul, nu știam. Când eram foarte mică nu știam ce vreau, dar, cu toate acestea, aveam obiceiul să fac spectacole cu prietena mea, Viorica. De fiecare dată, eu scriam scenariul, îi spuneam ce trebuia să spună ea și niciodată nu eram mulțumită cu ceea ce făcea. Adică, aveam așa o pornire să fiu și regizor la spectacolele respective. Nu știu dacă era aceasta un indiciu sau nu. Știu doar că în perioada aceea îmi plăcea foarte mult să mă joc și cu diferite lucruri, în general confecționate, cum era pe timpul acela. Îmi plăcea să mă joc afară, în hambar. Era o aventură să mergi în hambar și să îți faci acolo o împărăție a ta. Noi am făcut, copiii din vecini și cu mine, la noi, în hambar, un adevărat ,,palat”. Puterea de a evada din realitate – asta m-a ajutat pe mine la scris mai pe urmă. Și, desigur, grădina, grădina bunicii și cele ce se întâmplau acolo, începând de la firul de iarbă, până la gâze, fluturi și, bineînțeles, la păpădiile care serveau în timpul acela și ca elevi și ca învățători, prezentau pe bunicul și pe bunica, după trebuință, jucau rolul vecinilor care lucrau la câmp. Atribuiam păpădiilor diferite roluri. Toate acestea, dar mai ales insistențele mamei care îmi cerea să descriu tot ceea ce văd, cred că m-au determinat să scriu.
V-am admirat pe micul ecran în roluri foarte reușite, precum Părăschia în scenetele cu Ventilă Agraru, apoi mama Chia în filmul ,,Tinerețe frântă”, rolul vecinei în filmul ,,Omul din casa pustie”, dar și ca actriță de teatru, împreună cu trupele din Uzdin, Ecica, Novi Sad. Când și cum s-a produs întâlnirea cu teatru?
- Adevărata întâlnire cu teatrul, prima mea ieșire pe scenă în cadrul unui ansamblu, a fost deja pe când eram elevă în anul III, la liceul din Vârșeț. La Teatrul de Amatori ,,Petru Albu” aveau nevoie de încă o actriță, se punea ,,Siciliana” lui Baranga și m-au chemat. Profesorul meu, Ion Berlovan, a acceptat în numele meu. A spus că trebuie să fac teatru și … am mers la teatru! Asta a fost o poartă care se deschidea, în sfârșit! Adevărul era că eu voiam, de fapt, și la Uzdin să intru în trupa de teatru, dar tatăl meu nu mi-a dat voie. M-a deranjat faptul acesta pentru că eu de mică am recitat foarte mult și mi-a plăcut scena, mi-au plăcut emoțiile pe care le aveam întotdeauna înainte de a ieși în fața publicului. Deci, pe undeva îmi doream eu să fac teatru, așa că această hotărâre a profesorului Ion Berlovan a fost pentru mine de fapt o bucurie! Acolo am făcut primul rol: Muki.
Aveți un rol drag, care să fie cel mai însemnat din cariera dvs.?
- Mi-am dorit întotdeauna să joc Caragiale. Dorința mi-a îndeplinit-o Iulian când a montat la Ecica ,,O noapte furtunoasă”, mie revenindu-mi rolul Vetei, dar bineînțeles că Părăschia lui Ventilă Agraru a fost cea mai apropiată de sufletul meu. Asta se subînțelege, uzdineanță fiind. Familia Agraru este familia unui țăran deștept, inteligent, cu spirit. Și Părăschia este consoarta foarte bine nimerită a lui Ventilă Agraru. Asta mă leagă și de oamenii cu care am făcut, mai târziu, teatru la Uzdin și de care sunt foarte atașată și pentru că m-au învățat multe lucruri despre teatru și pentru că era așa o familie compactă. Prietenia care lega actorii de atunci ai trupei de teatru din Uzdin este ceva de care îmi aduc aminte cu foarte mult drag și poate cu puțină nostalgie, dar definitiv cu infinită dragoste.
La Uzdin ați avut o trupă extrem de bună, cu actori de la care aveați ce învăța, precum a fost Ioța Vinca…
- Da, așa este, apoi Iova Dalea și alții, pe urmă Laura Onciu Ecovoiu… Mărgărit, când a venit din România la Uzdin, s-a atașat trupei. A fost o trupă compactă. Spre marea fericire a uzdinenților, această tradiție a continuat și ceea ce fac ei și în ziua de astăzi este foarte bine.
Teodora SMOLEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 32 din 7 august 2021
