Cititorii săptămânalului ,,Libertatea”, au avut ocazia să citească mai multe articole pe care Preotul Berbentia le-a scris. Un fidel colaborator al ziarului nostru, despre care veți afla mai multe în rândurile care urmează. Petru Berbentia, fiul lui Petru şi Elena, născut la ,,Cracu Ceiului” din satul Şopotu Vechi de pe Valea Almăjului, la 11 (13) iulie 1957.
Și începem cu amintirea din copilărie, amintire care i-a rămas cel mai aproape de suflet, dar și despre școlarizare: ,,Cracul Teiului, despre care pot spune multe. Este locul în care m-am născut. Este locul unde bunicii mei aveau coliba. Departe de sat, în munți spre Berzasca. În iulie, la vremea fânului, cât pe ce era ca mama să mă nască pe poiană, în vremea lucrului. A ajuns totuși până la coliba din Cracu Teiului. În niciun caz nu mă dezic de locul nașterii mele!!! Departe de sat, de i-au trebuit tatălui meu două zile ca să ajungă la „comuna” din Dalboşeţ ca să mă ,,înscrie”, făcându-mă astfel fericitul posesor a două zile de naştere (adică 11 iulie când m-am născut de fapt și 13 iulie când apare în certificatul de naștere). Nu mă dezic de copilăria mea și de toate clipele extraordinare petrecute acolo, la Șopotu Vechi, în vacanțe, împreună cu cei de o vârstă cu mine sau cu unii mai mari, care nu au făcut de râs satul nostru, oriunde au ajuns prin lume. Și au ajuns departe și nu au uitat de Almăj și de Șopot.
Şopotean până la vârsta de 4 ani şi ceva, devin orăşean şi reşiţean prin fuga părinţilor de „colectivă”, în anul 1962. De atunci şi până am plecat la Seminar, m-am şcolit la grădiniţa din Stavila şi la şcolile 5 şi 3 din oraşul de pe Bârzava. Școala primară am făcut-o la Generală nr. 5. Pe atunci era doar clădirea de pe strada Văliugului, clădire în care este astăzi un centru pentru recalificarea șomerilor. Am făcut școala acolo, pentru că până în 1968 am locuit pe strada Văliugului, la numărul 21, peste drum de secția ,,Fier vechi” a CSR-ului. În anul 1968, tata, săracul, a cumpărat o casă pe strada Domanului, lângă birtul cunoscut de toți cu numele de ,,STHOL”, peste drum de toate magazinele ce se înființaseră în casele luate de comuniști de la reșițeanul Petru Iacob. De altfel, zona era cunoscută ca ,,Pătru Iacob”. Țin minte că spatele casei noastre comunica cu grădina casei parohiale a Bisericii ,,Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” și, se mai întâmpla să sărim gardul și să ne înfruptăm din fructele din acea grădină. Curtea bisericii era locul de bătut toaca sau de alergat. Atât cât ni se permitea nouă, celor mici.
Din clasa a V-a am fost elevul Școlii Generale nr. 3, care era peste drum de Casa de Cultură a sindicatelor. O școală extraordinară, în amintirea căreia am așezat și am sfințit (după anul 2015), un monument. Se poate vedea și acum acolo un bolovan necioplit. Am fost întrebat de ce am pus bolovanul și am răspuns că, noi, absolvenții acelei școli, am vrut să amintim trecătorilor că, deși am intrat în școală ,,neciopliți”, am ieșit cizelați, finisați. Colegii mei demonstrează aceasta și astăzi!
Am mers la școala cea nouă pentru mine, în clasa a cincea, în toamna anului 1968. Prima mea dirigintă a fost doamna Aurelia Peczi, profesoară de limba română, iar mai apoi doamna Lucia Drăghici, profesoară de matematică. Era ceva nou pentru mine, așa cum era o experiență nouă pentru toți elevii ce trec de ciclul primar. Acolo am avut profesori extraordinari, dar și colegi cu care am rămas prieteni pe viață. Astfel, îmi amintesc de doamna directoare Maria Balint, de domnul profesor Iulius Roșca, ce ne preda geografia, de doamna profesoară Ana Abâd care ne-a învățat istoria, de domnul profesor Petru Muju de la fizică, dar și de doamna Lucia Drăghici, ce a turnat matematică în noi cu nemiluita, de doamna Mercea de la educație fizică sau de doamna Eva Comisarschi, ce ne învăța cum să desenăm. Despre colegi, ce să mai spun? Copii neastâmpărați, care alergam prin curtea cea mare a școlii și care cu greu făceam liniște pe coridoare. Cu colegii m-am mai întâlnit (cei care mai sunt) și nădăjduiesc că Dumnezeu ne va îngădui să ne mai întâlnim. Acolo unde este acum fântâna cinetică, creație a maestrului Lucaci, era un sens giratoriu, ce împărţea drumurile către ,,strada Spitalului” și spre Lupac și Oravița, din care mai este ceva acum, apoi spre Doman, sau spre partea de jos a oraşului (prin faţa clădirilor administraţiei de azi şi a ruinei hotelului Semenic), dar și către podul de fier de la Cultural. Cea mai frumoasă amintire din copilărie a rămas felul în care un verișor primar și un preot mi-au influențat viața și m-au convins că trebuie să urmez calea preoției.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 28 din 9 iulie 2022
