Literatura feminină de expresie românească din Serbia, elegiacă, meditativă și reflexivă, trăsături esențiale care o sincronizează cu fenomenele prozodice din țara-mamă, are în Mariana Stratulat, poetă douămiistă, un exponent real, preocupat de remotivarea convențiilor estetice. Versurile ei, cantonate în topoii arhetipali, sunt dominate de o senzorialitate, o senzualitate și o voluptate revelatoare, potențând astfel rostul celest al ,,fiorului galvanic” (Charles Baudelaire) în actul propriu-zis al creației.
Paradigma poeziei Marianei Stratulat, bine definită în volumele publicate până acum, ,,iradiind spiritul timpului” (Virginia Popovici) și având o dimensiune ludică, depășește tematic, chiar dacă este sedusă de biografic, alteritatea provocată de complexul unui bovarism tradițional. În perspectiva explorării efectelor ipostazei sugerate, compozițiile lirice auctoriale, subordonate incandescent sentimentelor și trăirilor de o profundă sensibilitate și de un mare rafinament artistic, demonstrează, la cel mai înalt nivel al imaginarului, existența indubitabilă a unei mitologii personale, o mitologie cosmicizată, circumscrisă, cu precădere, timpului destinal.
În consecință, temele narative din versurile Marianei Stratulat, frecvent expansive şi îmbinând stări contradictorii, turnate fiind în matrițe neoclasiciste și moderniste, sunt baladizate cu nuanță ecleziastică, sporind astfel tensiunea existențială și, desigur, ,,magia eternului feminin”: ,,Femeia e, deopotrivă, mare şi-nalt divin.// Curiozitatea frecventă a spiritului peregrin/ Se situează sub semnul prudenţei, fără pic/ de implicare./ Ea e, în diverse chipuri, şi tortură şi splendoare./ […]/ Femeia-i trofeu în colecţii particulare./ Ea e şi tortură şi splendoare” (,,Femeia vremurilor de azi”).
Spectaculoasa deconstrucție de motive, subsumate universului original al Marianei Stratulat, inspiră tânguielilor sale un sens tainic, nedezvăluit, fapt pentru care ne obligă să-i recunoaștem lipsa de egocentrism – nemărturisit – în relația cu cel care este ,,călător milenar/ în pustiu/ trăgând după tine pielea umbrei săgetate” (,,Imagine vie”).
Modernitatea poeziei Marianei Stratulat este susținută temeinic de formulări și nuanțări proprii, vizionare și nu mimetic, cum adesea întâlnim în creația tinerilor lirosofi din Voivodina, Serbia. Limbajul poetei vădește o fericită asimilare a logosului vaskopopian, lucru care îi dovedește, într-un anumit fel, fidelitatea față de paradigma impusă în literatura europeană de autorul Scoarței/Kora. Deschiderea spre complexitatea semantică a rostirii îi facilitează, așadar, posibilitatea de a demonstra, programatic, nonunivocitatea sensurilor parasimpatetice pe care înaintașul său le-a canonizat în po(i)etică: ,,Necuvântul acesta ar putea fi rostit/ de gura mea sau a altuia,/ dar lasă-l în glorie să mă cheme.// Cu grăitoarea ta voce/ adu-mi necuvântule la malul răbdării literele/ și alungă lupii netăceri aruncând în foc./ Simțind că i se apropie nașterea/ versul/ își leapădă pielea de tigru neîmblânzit.// Poemele încep precum un zid/ de mănăstire să se ridice,/ necuvântule îți umblă prin oase realitatea:/ vei ajunge să mă îmbrățișezi” (,,Până la sfârșit”) sau: „Un foc lăuntric/ și crește și scade ciclic/ când gura-mi laudă aduce/ mărului furat și amar și dulce.// Femeie trecând nesfârșită/ de slavă lipsită/ odată cu cuvintele venind/ și murind,/ îmi arunc lanțul și haina/ în visul ce-ți ascunde taina” (,,O poveste”).
Florian COPCEA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 58 din 11 februarie
