Se spune că viața este precum o călătorie! Drumul îl parcurgem până suntem mici, iar când creștem mari povestim cât de frumos am călătorit. Îmi amintesc cu drag de călătoria numită copilăria, și mai ales de excursiile școlare în care ne-am împletit cu măiestrie dorința de cunoaștere și evadare din cotidian, visele și gândurile de copil, dar mai ales dorința de a fi împreună. Eram ca într-o familie și asta conta cel mai mult.
Peste două decenii, am ajuns să fac parte dintr-o altă familie. Din familia prestigiosului colectiv al C.P.E. „Libertatea”. La una dintre ședințe am stabilit să mergem într-o excursie. Ideea a fost acceptată cu multă însuflețire de majoritatea colegilor. Presupun că pe toți i-a copleșit același sentiment, ca în copilărie.
Peste câteva zile, ne-am aflat deja în autocarul ce șerpuia pe șosele lumninoase din zone muntoase… Peisajele au devenit din ce în ce mai captivante și emoțiile ne-au copleșit. Atmosfera creată de colegi, au făcut ca drumul să fie extrem de plăcut. Nu a contat destinția, ci faptul că am avut ocazia să petrecem timpul împreună.
Între tradiție și modernism
Și totuși, nici destinația nu a fost aleasă întâmplător! Am optat pentru colțișorul de Rai aflat în inima regiunii Semberija, din Republica Srpska, și anume, Satul Etno Stanišići. La prima vedere, am avut impresia că am rătăcit într-unul din acele basme pe care ni le spuneau bunicii în nopțile lungi de iarnă. Basme presărate cu parfumul nostalgiei vremurilor trecute.
În fața ochilor ni se derulau imagini cu moara veche pe apă, o forjă, o lăptărie veche, casa pentru oaspeți din lemn, hambarul de cereale. Totul părea atât de simplu, ciudat, neobișnuit, dar plăcut și emana o liniște deplină.
Satul Etno Stanišići aflat în apropierea orașului Bijeljina ce se extinde pe o suprafață de 15 hectare, deschis pentru vizitatori din anul 2003, a fost construit de familia Stanišić, care a dorit să creeze un centru turistic în care să îmbine istoria cu prezentul, tradiția cu modernismul. Boris Stanišić a călătorit foarte mult prin Bosnia centrală, a adunat obiecte vechi și le-a adus aici, spre a reda cât mai fidel un trecut îndepărtat. Astfel, au „salvat” 20 de case tradiționale, pe care nu va cădea niciodată praful uitării.
Plimbându-ne prin acest sat improvizat, am zărit Corabia lui Noe, am zăbovit la casa din lemn a bunicului Boža, la muzeu, restaurantul „Ellas”, amfiteatru, taverna, dar în mod aparte ne-a atras atenția replica fidelă a podului denumit „Kozija ćuprija” din Sarajevo.
Am urcat cu toții în trenulețul care șerpuiește în jurul lacului, prin tunel, peste poduri, până la Arca lui Noe. O adevărată atracție pentru copii, dar și pentru noi, cei care am rămas copii în suflet. Țin să menționez că interesul pentru călătoria cu trenulețul a fost mare, trebuia să așteptăm foarte mult timp la „casa de bilete”, dar a meritat așteptarea.
Denis STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 52 din 25 decembrie 2021– 1 ianuarie 2022
