Scrie: Victor Rusu
Sora mea a ţipat la ei şi mai tare. „A, nu-ţi convine, atunci îţi dăm 20 de lei pe o scroafă şi 10 pe grăsuni”… Şi tot aşa, într-o înfiorătoare, neomenească notă de batjocură, de bun plac şi dictat, au tot „evaluat” ei averea noastră de sute şi sute de mii de lei la preţul de numai douăsprezece mii de lei.
După preţurile care le-au fixat alţi tovarăşi ai lor, la ceilalţi deportaţi din sat, care avuseseră, însă, înţelepciunea şi tăria sufletească să primească nenorocirea şi batjocura cu umilinţă şi resemnare, mi-am putut da seama mai târziu că am fi putut pleca către necunoscut şi pierzanie, cu o sumă de peste două sute de mii de lei, care ne-ar fi pus la adăpost de multe privaţiuni şi umilinţe. Dar, nu, ca întotdeauna, sora mea Maria a vrut să iasă în evidenţă cu orice preţ, să o facă pe grozava, pe viteaza, pe eroina. De încărcatul căruţelor m-am ocupat mai mult eu, neeroul, umilul şi deja învăţat cu tot alfabetul bestialităţilor bolşevice, până la vârsta de nouă ani. Şi, pentru această vârstă, mama avea să aprecieze mai târziu, când ne-am întâlnit cu ea, în gara de la Prunişor, că am fost nesperat de cuminte şi am ales, din toată bogăţia din casele şi curtea noastră, pentru puţinul cel mai folositor nouă, aşa cum ar fi făcut şi ea dacă ar fi fost de faţă. M-a lăudat mama, deci, pentru ce am ales, dar ce puteai să iei numai în două căruţe, din atâta bogăţie! Între timp, satul se agita mocnit, teroarea bolşevică le intrase ţăranilor deja în sânge şi îi împiedica să se manifeste în vreun fel. Zeci de familii munciseră pământ luat în parte de la părinţii mei, ani şi ani au trăit din averea şi curtea noastră, fini, nepoţi, rude, prieteni, nimeni nu îndrăznea să se apropie de curtea noastră, deşi prinseseră de veste ce nenorocire cumplită ne-a lovit. Doar o fină, nevasta şoferului Sandu Badea, care învăţase meserie pe lângă maşinile de cursă ale lui tata, a îndrăznit să se apropie tiptil de gard, să mă strige cu fereală, aproape în şoaptă şi să îmi dea peste gard trei lipii de pâine calde, o bucată de brânză şi cinci – şase ouă coapte în cenuşă, totul învelit într-un ştergar alb, de pânză de bumbac ţesută în casă. Abia când porţile s-au deschis şi cele două căruţe au ieşit pe ele, cu noi cocoţaţi peste lucruri, vecinele mai bătrâne, pitulate după garduri, au început să ne bocească, de parcă ne-ar fi condus pe ultimul drum: „Au, amărâţilor, năpăstuiţilor, cu ce aţi fi greşit voi oamenilor şi lui Dumnezeu, de sunteţi atât de rău bătuţi de soartă?!”
Îmi este frică să mărturisesc acum, la peste 52 de ani de atunci că starea mea de spirit nu era deloc cea a unui copil disperat şi nici nu eram cuprins de sfâşietoare dureri sufleteşti. Cei care vor citi aceste rânduri nu vor avea cum să înţeleagă, mă vor suspecta de nesinceritate şi poză, dar nu am încotro, trebuie să spun adevărul. Şi adevărul, cumplitul, incredibilul adevăr este că eu eram teribil de maturizat de persecuţiile îndurate până la nouă ani din partea scârbelor bolşevice, care ne tot „deschiabureau”, umilindu-ne, jefuindu-ne, terorizându-ne metodic, bestial, în numele aberantei, criminalei lor politici. Nu numai că nu eram şocat de cele întâmplate, ba, mai mult, mă bucuram în sinea mea că nu ne împuşcaseră când au intrat ca bandiţii peste noi, în casă şi că, totuşi, ne vor duce undeva, unde vom fi lăsaţi să mai trăim, măcar o vreme. Durerea mea, singura mea durere o constituia faptul că nu era cu noi şi mama şi sora mea cea mică, Adriana.
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 28 august 2021