Februarie este a doua lună a anului în calendarul Gregorian. Luna februarie se mai numește și „Făurar”, denumirea ei populară fiind legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, sau fierarii, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecționează fiarele sau cuțitele de plug înainte de începerea lucrărilor agricole de primăvară.
Conform tradiției, luna februarie este considerată capricioasă datorită temperaturii care variază, noaptea predominând gerul și înghețul, iar ziua temperaturi mai ridicate și dezghețul. Această „răutate” a lunii februarie este explicată prin faptul că acesteia i-au fost repartizate mai puține zile față de celelalte luni ale anului.
Deoarece luna februarie se află la răspântia dintre două anotimpuri, în credința populară se spune că în această perioadă are loc sfârșitul iernii și începutul primăverii. Există multe superstiții legate de luna februarie:
* Dacă în luna lui făurar apa curgătoare e caldă, atunci urmează un ger năprasnic;
* Dacă în luna februarie nu vin ninsorile și viscolele, atunci vor apărea la Paște;
* Dacă se întâmplă ca în februarie să tune, atunci în vară vor fi furtuni însoțite de grindină.
Povestea fuiorului de cânepă
Precum tot ce este legat de viața tradițională a poporului român își are propria poveste, fuiorul de cânepă are una aparte. Toarsă în nopțile de iarnă în familie sau la șezătorile despre care am vorbit deja, cânepa era, în trecut, principala sursă de fibre pentru producția de pânzeturi din care se confecționa îmbrăcămintea dar și diferite articole din gospodărie.
Din informațiile obținute de la informatorul Gheorghe Cenușă din Nicolinț (n. 1926 – d. 2020) aflăm că în vremurile trecute, cânepa se cultiva pe suprafețe mici, de obicei la începutul lanului de porumb. Cu cât era mai deasă era de o mai bună calitate. Se cultiva cânepa de toamnă care se folosea pentru obținerea materialului semincer și cânepa de vară pentru obținerea fibrelor. Când atingea o înălțime modică era smulsă și legată în snopi care erau duși acasă. Snopii erau înșiruiți la stradă, pe lângă zid sau în fața casei și erau lăsați la uscat.
Acum intervine un moment deosebit de la care copiii nu lipseau. Cânepa era dusă la baltă unde era pusă la topit, totul fiind o muncă serioasă pentru adulți și un motiv de joacă pentru copii. Era important ca snopii să fie depozitați cât mai adânc în mâlul bălții, pentru ca procesul de fermentare să se desfășoare în cele mai bune condiții. Era important ca topitul cânepei să se facă în apă de baltă care avea temperatura mai ridicată, în apele curgătoarea fiind mai scăzută, astfel că fibra de cânepă ieșea mai aspră și nu atât de lucioasă. Cânepa se lăsa la topit aproximativ o lună după care se scotea, se spăla și se lăsa la uscat.
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 8 din 20 februarie 2021
