,,Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău.
Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.”
Luca 15, 19
De fiecare dată când ajung să citesc această parabolă evanghelică remarcabilă, mă cutremur. Mă cutremur pentru că îmi dau seama iarăşi, cât de păcătos sunt eu şi cât de bun este Tatăl ceresc. Mă înfior constatând cât de risipitor sunt eu, cât de uşor şi fără interes privesc darurile ce le-am primit ca ,,parte de avere” de la Tatăl şi cum le stric fără niciun folos în fiecare zi. Şi de fiecare dată îmi propun să nu mai fiu aşa. Să nu mai mă aseamăn cu fiul cel risipitor.
Pilda este atât de simplă, pentru că se adresează tuturor oamenilor. Hristos Domnul vorbeşte unor oameni ca noi, care avem copii, avem familie şi deci, avem şi asemenea probleme. Ce a păţit tatăl din Evanghelie poate păţi orice familie. Unul din cei doi fii (cel mai mic), ademenit de poveştile despre o viaţă mai bună departe de casă şi năvalnic în sentimente ca orice tânăr, se hotărăşte să plece de acasă şi să-şi trăiască viaţa pe meleaguri ştiute numai de el. Până aici, dacă gândim mărginit şi omeneşte, nu a făcut ceva dosebit de rău. Rău a fost că s-a despărţit de tatăl său, fără să fie pregătit. Şi-a cerut doar partea de avere ce i se cuvenea şi a crezut că poate trăi bine oriunde.
Că nu a fost pregătit pentru un drum pe propriile picioare o demonstrează cu prisosinţă ceea ce s-a întâmplat în continuare. În distracţii, în beţii, în desfrânări, cu ,,prieteni” care au căutat doar să profite de averea lui, a pierdut totul. El experimenta un adevăr pe care mult mai târziu Sfântul Ioan Gură de Aur l-a imortalizat în cuvintele : ,,Păstrează prietenii care vin la prietenia ta şi nu la masa ta”.
Atunci când a ajuns sărac şi fără nicio posibilitate de a se întreţine, decăderea l-a făcut să accepte ceea ce nu făcuse niciodată în casa tatălui său: să păzească porcii şi să tânjească după roşcovele pe care aceştia le mâncau. Doar în această situaţie-limită se trezeşte, ,,îşi vine în fire” cum spun textele scripturistice. Un poet uitat pe nedrept, Vasile Militaru, versificând Sfânta Scriptură, scrie aşa frumos. ,,Şi-a grăit apoi în lacrimi lângă porcii negrii-n coame: / Pe când tatăl meu dă pâine la argaţi, eu mor de foame!…/ Dar mă voi scula acuma, a mai zis când sta să pice / Lacrimile dintre gene, – şi la el mergând, voi zice…”
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 9 din 2 martie
