Scrierea acestui reportaj este pentru mine, o adevărată revenire la amintirile legate de potecile pe care pașii m-au purtat odată. Îmi aduc aminte de înserările în care nu simțeam frigul pentru că apusul soarelui mă copleșea, diminețile în care mirosul de rășină și verdele brazilor îmi aduceau stare de liniște și pace, asemeni huțulilor. O etnie, pe care dacă aș fi pictor și ar trebui să pictez fericirea, aș alege chipurile huțulilor, pentru că fericirea acestora izvorăște din mulțumirea interioară, aceasta datorindu-se probabil, locului în care au ales să trăiască, departe de lume, aproape de Dumnezeu.
Migraţia huţulilor din Galiţia în zona muntoasă a Bucovinei a început în anul 1786, când Bucovina a devenit parte a Imperiului Austro – Ungar. La început, huţulii s-au ocupat cu păstoritul sau lucrau ca zilieri pe pământurile mănăstirilor. Imigraţia acestora a fost favorizată şi de faptul că, la sfârşitul secolului XVII, graniţa dintre Moldova şi Polonia a fost desfiinţată. Primele date statistice privind huţulii din Bucovina sunt de la începutul secolului al XVIII-lea, estimându-se atunci, că în Bucovina s-ar afla în jurul a 25.000 de huţuli.
În judeţul Suceava, huţulii locuiesc în comunele din apropierea graniţei cu Ucraina, respectiv Izvoarele Sucevei, Moldova-Suliţa, Benia, Breaza de Sus, Breaza, Bobeica, Măgura, Lupcina, Costileva, Brodina, Brodina de Sus, Sadău, Zalomestra, Cununschi, Dotulsca, Argel, Raşca, Damacusa, Ciumârna, Iedu, Cârlibaba, Moldoviţa, Vatra Moldoviţei, Ulma, Nisipitu, Paltinu. Limba huţulă este vorbită în România în partea de vest a Bucovinei şi Maramureş, precum şi în părţile muntoase din Ucraina, Slovacia şi Polonia. Deşi seamănă cu limba ucraineană, limba lor conține şi diferenţe notabile. În ultimii ani, datorita politicii minorităţilor aplicată de statul român, predarea limbii ucrainene în localităţile unde trăiesc comunităţi importante de huţuli a devenit obligatorie.
Consecinţa directă este o modificare a dialectului huţul înspre limba ucraineană, oficială în cadrul unor comunităţi care întotdeauna s-au considerat distincte de comunitatea ucraineană. Eforturile din ultimii ani, dau speranţe că specificul dialectului huţul şi obiceiurile acestei civilizaţii montane vor fi păstrate.
Istoricii au concluzionat că huțulii se aseamănă cu rutenii la vorbă și unele obiceiuri, dar se deosebesc neîndoielnic de aceștia prin fizionomie și religie, huțulii fiind în exclusivitate ortodocși.
Cuvântul de huțul provine de la oameni liniștiți, oameni retrași cărora le place liniștea. Despre etnia huțulă s-a discutat îndelung, ipotezele originii acesteia fiind pe cât de numeroase, pe atât de diverse. Dorința de a integra această populației, relativ redusă, într-un anumit grup etnic a avut conotații științifice, economice sau politice după caz, fără o istorie scrisă, fără documente sau izvoare istorice clare. Astfel, huțulii rămân a fi o enigmă.
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 26 din 26 iunie 2021
