Dan Puric, actor, eseist, autor și regizor de teatru român. Spectacolele sale „Toujours l’amour”, „Made in Romania”, „Costumele”, „Don-Quijote”, au fost reprezentate în mai multe țări. În filmul „Tinerețe frântă” – coproducție româno-sârbă – a jucat rolul principal, iar spectacolele sale de pantomimă au fost transmise de televiziunile: BBC Belfast Royal College, 3SAT Frankfurt și RTL Luxemburg. A mai jucat în filme pentru televiziunea publică din Lausanne, Elveția.
Care este părerea dumneavoastră despre societatea românească din Banatul sârbesc, prezentată în romanul și filmul „Tinerețe frântă”?
Nu pot să spun că am o părere, ci am avut o trăire profundă, care îmi dădea sentimentul că m-am întâlnit cu România eternă, peste care nu trecuse istoria, dar pe care o mângâiase Dumnezeu.
Cum ați descrie relațiile dumneavoastră cu cei care au participat la realizarea filmului „Tinerețe frântă” și colaborarea cu regizoarea Maria Marici?
O femeie, o artistă foarte sensibilă. Foarte sensibilă, foarte profundă, foarte aparte. Și am avut-o acolo și pe Silvia Pincu, o admirabilă parteneră. Poate este cel mai curat lucru pe care l-am făcut în cinematografie. Și este și creditul cel mai mare care mi s-a dat. Pentru că aici, în România, făcusem niște filme, cu roluri secundare, episodice, dar cel din „Tinerețe frântă” era și rolul principal. Era, așa, de structura unei sensibilități aparte. Am fost, parcă, nu doar îndemnat de regizor, ci apărat. De atunci, nu mi s-a mai întâmplat fenomenul acesta, de fapt după acest film, era stop film în România. Am mai făcut cu Sergiu Nicolaescu, Dumnezeu să-l odihnescă!, dar era ceva episodic. A fost o colaborare cu totul și cu totul aparte, a fost o întâlnire de suflet.
Cum v-ați descurcat cu interpretarea rolului în ceea ce privește folosirea graiului bănățean, oarecum specific, aici, în Banatul sârbesc?
A fost ceva fabulos, pentru că în două zile a trebuit să învăț dialectul. Dialectul este ca și apa, la fel ca și în Banat, și la fel ca și în Basarabia… Când vine o inundație, după ce se retrage și apa revine pe făgașul ei rămân bălți colaterale, care nu mai au informația apei care curge pe râu și care e mereu nouă. Așa se întamplă și cu limba, limba românească, care este izolată, dar paradoxal, de aici iese și farmecul și parfumul dialectal. Dar era fermecătoare, era nemaipomenit. Veneam de la un spectacol de pantomimă de la Constanța și trebuia să ajung la Panciova. Ce m-a impresionat, trebuie să vă spun, pentru că este un lucru absolut fantastic. Eram la Constanța și o familie de macedoneni m-a întrebat: „Te duci în Iugoslavia?” Am răspuns: „Da!”. Atunci m-au întrebat: „Ai putea să duci și un geamantan cu haine pentru fiul nostru, care a trecut Dunărea?” Realizați ce responsabilitate mi-am luat? Eu am zis da. Și închipuiți-vă că la graniță aveam și geamantanul. A trecut un polițist, mi-a cerut toate actele, eram atât de emoționat, mă gândeam că mă întreabă și de geamantanul acela, la un moment dat am făcut unul dintre cele mai frumoase scheciuri, m-a întrebat: „Pașaport aveți, declarație aveți?”, și la un moment dat m-a întrebat: „Aveți nuci?” Şi am spus că n-am, dar nu am știut că trebuie să am nuci. Dânsul întreba din cauza comerțului ilegal cu nuci, iar eu am crezut că trebuie să am nuci ca să trec dincolo. I-am zis că nu am știut că trebuie să am nuci, el a crezut că râd de el. În timp ce dânsul se rotea în jurul mașinii, eu mă uitam la o vrăbiuță, care țopăia la graniță, din România în Iugoslavia, fără ca nimeni să îi ceară pașaportul, m-am gândit că aceasta este adevărata libertate. Când am ajuns la Panciova, m-am întâlnit cu băiatul respectiv, i-am dat geamantanul și a plecat. Era traumatizat de spaimă, iar după câteva zile știu că au mai trecut Dunărea o fată cu doi băieți care, din nefericire, au fost împușcați de grănicerii noștri, iar, de spaimă, femeia însărcinată a născut pe mal. În buzunarele celor doi tineri împușcați s-au găsit niște țigări, era tot ce luaseră cu ei, în afară de suflet, din România comunistă, un lucru care pentru mine a depășit orice tragedie antică și pe care nu îl voi putea uita niciodată.
Cum ați văzut dumneavoastră societatea ex-iugoslavă de atunci, în situația în care ați venit din România lui Ceaușescu?
Am întâlnit în Iugoslavia o dezvoltare net superioară față de România, care în vremea aceea era în întuneric. Era beznă. Mi-a rămas, așa, ca o lumină.
Vizionându-vă la multe dintre emisiunile la care ați fost invitat, pot spune că dumneavoastră faceți o legătură între om si divinitate. Este aceasta un dar de la Dumnezeu sau ține de educația pe care ați primit-o?
Cred că este moștenită din moși-strămoși. Este un lucru natural, care provine din gena mea sănătoasă. Aceasta nu înseamnă că rolul educației nu este important, dar unii au fost educați în creștinism și au ajuns atei. Să nu uităm că Stalin a absolvit teologia, te doare mintea când afli așa ceva. Dar ceea ce ține de divinitate ți se transmite, cum zic sfinții, în mod negrăit și nevăzut. Nici nu poți să explici de ce crezi. Uite de aia!
Adriana PETROI
Articolul integral îl puteți citi în numărul 26 din 25 iunie 2022
