Conform Dicționarului explicativ al limbii române, ,,kitsch” este un termen folosit pentru arta de prost gust, pseudoartă, sau un obiect (carte, tablou etc.) de proastă calitate. Credeți că pe noi, creștinii, nu ne paște un asemenea pericol? Eu cred că da! Chiar și în biserică.
Lăcaşul de cult – clădirea în sine, pictura, mobilierul, decoraţiunile interioare sau exterioare – aparţin universului artistic, fiind creaţia unor arhitecţi, pictori, decoratori specializaţi pentru o asemenea muncă. Datorită importanţei în mentalul colectiv, ea trebuie să fie împodobită cât mai frumos cu putinţă. Ea este, conform spuselor Sfântului Gherman al Constantinopolului, ,,mireasa a lui Hristos care cheamă poporul la rugăciune”, raiul pe pământ, dar şi locul de întâlnire cu Hristos în Sfânta Împărtășanie de la Sfânta Liturghie. De aceea, fiecare îşi doreşte un lăcaş de cult împodobit şi frumos.
Neînţelegerile încep în momentul în care părerile teoretice trebuie puse în paractică, pentru că nu toţi văd împodobirea unei biserici la fel. Fiecare vrea să înfrumusețeze Casa Domnului după ideile lui şi e foarte greu să explici că sunt lucruri ce nu se potrivesc. Picturile sunt uneori nepotrivite nu numai cu iconografia ortodoxă, dar şi cu canoanele estetice. Alăturarea mai multor stiluri de pictură (din cauza lucrului cu mai mulţi pictori sau zugravi bisericeşti) conferă Bisericii respective un ambient cel puţin ciudat. În cazul icoanelor, ramele bogat ornamentate, specifice curentului apusean baroc, acoperă, sufocă şi trec în planul doi chipul sfinților. Şi decorarea bisericilor nu se opreşte doar la aceste aspecte.
Dintotdeauna cea mai la îndemână donaţie a rămas cea a obiectelor mici, de multe ori de ,,lucru manual” sau artizanale, obiecte accesibile şi oamenilor lipsiţi de resurse materiale importante, dar deschişi la suflet şi buni creştini. Lipsa unei selecţii a acestor daruri poate duce la situaţii ciudate şi la expunerea unor obiecte religioase ce nu se potrivesc pentru un lăcaş de cult şi, uneori nici chiar pentru o casă particulară. Întâlnim astfel prin bisericile noastre vaze cu chipul lui Iisus, brelocuri-icoane, cruciuliţe fosforescente sau cu diferite accesorii luminoase, icoane „electrificate”, flori de plastic prăfuite, prosoape de tot felul şi de toate culorile, atârnate pe la icoane, goblenuri, cruci şi crucifixuri sau ceasuri cu cadranul desenat pe faţa sfinţilor şi alte asemenea produse religioase din metal sau din material plastic.
Nu e mai puţin adevărat că pe tarabele vânzătorilor ambulanţi sau chiar în magazinele bisericești, găseşti iconiţe „cu două feţe” care înfățișează ori pe Hristos ori pe Maica Domnului, tot felul de metanii, cruci împletite din mătase, pe care să le atârni la oglinda din maşină, iconiţe cu magnet, ce le poți pune pe frigider, kitsch-uri sau, cum generic le numim, „chinezării”. Şi multe dintre ele sunt îngrămădite şi „aranjate” haotic în spaţiul deja sufocat al bisericii. În acest fenomen al „kitsch-ului” se includ și nenumăratele cărţi sau broşuri de mici dimensiuni, cu conţinut religios, pentru popularizarea credinţei, dar care aduc mai degrabă deservicii culturii teologice autentice. Le găsești pe tarabe.
Începând de la colecţiile de acatiste şi până la „Visul Maicii Domnului” sau „Epistola Mântuitorului Iisus Hristos”, găseşti orice, fără niciun criteriu de selecţie. Găseşti de altfel și „sfântul şi marele mir” (am folosit intenționat scrierea fără majuscule), în recipienţi cu bilă, dar şi cu instrucţiuni de folosire. Aceasta e chiar o blasfemie, pentru că Sfântul și Marele Mir se pregătește de ierarhii Bisericii începând cu Joia Mare și până marți din Săptămâna Luminată. Sfântul și Marele Mir se împarte doar bisericilor din Patriarhia Română și doar pentru două momente: Sfințirea unei biserici noi sau refăcute și pentru Ungerea unui nou născut, după momentul Sfântului Botez. Deci, Sfântul și Marele Mir nu îl găseşti pe tarabe.
Pr. Petru BERBENTIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 63 din 18 martie
