Localitatea Sefcherin (Sefkerin) în apropierea Panciovei, reprezintă unul din exemplele caracteristice de asimilare a populației românești într-o localitate în care numărul etnicilor români nu era procentual chiar atât de mic comparativ cu cel al coreligionarilor sârbi. Totuși, în ciuda numărului relativ mare de cetățeni de etnie română, aceștia s-au asimilat foarte repede, nereușind să-și înființeze parohie românească și școală cu limba de predare română, cu toate că au fost încercări în acest sens.
Sefcherinul se aminteşte prima dată în Pomelnicul din Cruşevo, iar după aceea spre sfârşitul secolului al XVII-lea, în anii 1688/89. În anul 1717 avea 27 de gospodării, însă în perioada următoare se constată o creștere a numărului locuitorilor, astfel că în 1746/47 numărul gospodăriilor a crescut deja aproape la 90, dintre are majoritatea aparținând familiilor de militari. Începând cu anul 1767/1768, localitatea a fost încadrată în Granița Militară Bănățeană, aparținând Regimentului Germano-Bănățean nr. 12 cu sediul la Panciova.
În același an se presupune că a început și procesul de mutare a populației de pe vatra veche a satului pe cea actuală, proces care s-a terminat în anul 1774 și că la început au fost doar două străzi, în care se găseau și biserica, școala și primăria, în jurul cărora ulterior s-au format și alte străzi, prin colonizarea populației. Din punct de vedere al administrației bisericești, a fost încadrată în protopopiatul ortodox al Panciovei care aparținea episcopiei timișorene. Era un sat cu populație majoritară sârbească, dar în care în trecutul mai îndepărtat trăiau și foarte mulți români.
dr. Mircea MĂRAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 10 din 9 martie
