Visurile sunt o parte integrantă a vieții noastre. Din copilărie, visăm că toate dorințele noastre devin realitate, dar, din păcate, nu se întâmplă întotdeauna așa cum ne dorim. Uneori, cea mai mare barieră în realizarea a ceea ce ne dorim este că nu avem cine să ne susțină ca toate visurile să devină realitate. În acest articol veți citi o poveste de viață impresionantă și dureroasă. Emanuela, interlocutoarea noastră, ne-a povestit cu atâta sinceritate despre viața dânsei, despre dorințele și visurile ei, despre ceea ce și-ar fi dorit, dar nu a realizat.
Emanuela Cebzan s-a născut pe data de 15 noiembrie în anul 1976 la Satu Nou. S-a căsătorit de tânără, pentru că doar așa putea să evadeze din propria ,,închisoare”, din care era ținută de proprii părinți. De la ea aflăm: ,,Am avut o copilărie foarte grea, dacă aș putea aș schimba comportamentul părinților mei față de mine, i-aș face mai buni, mai înțelegători.” Tot de la ea aflăm că ceea ce a învățat de la părinții săi este respectul, onestitatea și angajamentul.
De ce ar fi vrut să le schimbe comportamentul părinților, aflăm în următoarele rânduri: ,,Părinții mei au fost foarte stricți, de mică am învățat atât munca în gospodărie, cât și munca de câmp, am lucrat cot la cot cu frații mei, am învățat să conduc tractorul, să fac de mâncare, să cos și să vin acasă la ora 8 seara, în condițiile în care toți tinerii din generația mea au petrecut până târziu.
Cel mai mult mă doare faptul că mi s-a spus de către părinți: «te-am făcut ca să aibă cine să ne îngrijească la bătrânețe», astfel luându-mi dreptul la propria viață. Părerea mea este că părinții trebuie să te ajute să pășești pe drumul vieții, până când încet, încet, reușești să mergi singur spre maturitate.
Adriana PETROI
integral îl puteți citi în numărul 43 din 22 octombrie
