Mărioara Stojanović nu mai are nevoie de o prezentare prealabilă. După ce și-a încheiat cariera bogată la C.P.E. ,,Libertatea”, și-a canalizat energia creatoare spre proză. Cele patru romane care au ieșit din penița ei – trilogia compusă din cărțile ,,Veronica”, ,,Vorbește-mi despre mama” și ,,Fereastra de sub nori”, precum și ,,Casa de nisip”, s-au bucurat de atenția cititorilor și a opiniei critice. De data aceasta, ne-a vorbit despre omul Mărioara Stojanović la 70 de ani și despre cum se intersectează profesia cu firea ei.
În prima zi a noului an împliniți 70 de ani. Sunt oare începutul anului şi cifra rotundă o renaștere personală pentru d-voastră?
Fiecare zi ne oferă posibilitatea să ne trezim la o viață nouă. În aceasta constă farmecul ei. La cumpăna anilor se fac tot felul de bilanțuri. Vârsta este de fiecare dată o ocazie de a te reexamina. Nu scapi de gândul că un lucru s-a terminat, că este dat la o parte și că ține de trecut. Niciodată nu m-am simţit mai împăcată cu mine însămi şi cu toată lumea decât acum, ceea ce-mi permite să-mi dau seama de frumusețea fiecărei zi. Este un mare avantaj să te poți bucura, cu picioarele pe pământ și cu fruntea sus, de faptul că deschizi un nou capitol al vieţii. Totodată, simt și că zilele-mi sunt tot mai pline de amintiri. Pe aripile acestora, care acum primesc o altă culoare, mai înviorătoare, am infinita plăcere de a intra în dedesubtul unor întâmplări ieşite din comun, care-mi servesc ca o sursă inepuizabilă de inspirație.
După ce mă perind prin minunata mea copilărie pe care am petrecut-o în satul natal, Satu Nou, îmi vine adesea în gând ziua plecării de acasă la Vârșeț, oraș care-mi părea o nouă lume, în care la o vârstă atât de fragedă, de numai 14 ani, trebuia să învăț cum să supraviețuiesc procesul de dobândire a independenței. Au urmat apoi alte greutăți: depășirea barierei de limbă odată cu începerea studiilor la Belgrad, tentațiile primului post de muncă la Radioteleviziunea Novi Sad. În urechi îmi răsună nenumăratele povești din sala cu portrete a Casei de Presă şi Editură „Libertatea”. Revin la visurile noastre de atunci, care se reduc la unul singur: Să nu fim dați uitării! Îmi dă fiori și acum gândul la grijile și la responsabilitatea pe care mi-am asumat-o atunci când am acceptat să fiu în fruntea acestei Case, dar mă invadează și cele mai nobile sentimente de mândrie pe care le-am simțit, luptând pentru păstrarea ei în acele vremuri grele.
Se zice că cei mai frumoși ani sunt cei care-ți stau în față. Meditând asupra momentului actual, nu mă pot elibera de gândul că totul s-a accelerat atât de mult, încât nu e uşor să ţii pasul cu ceea ce se întâmplă. Acum chiar și fericirea se suportă în zbor. Mă confrunt în felul meu cu problemele vremurilor în care trăim, care s-au debarasat de unele valori substanțiale cu ușurința cu care calul își scutură coama pentru a se elibera de muște. Cuvintele ,,mulţumesc”, ,,scuze”… de parcă sunt uitate. Mă străduiesc să îmi dau seama unde au dispărut valorile la care am ţinut atât de mult. Atunci când lipsesc răspunsurile, nu mă împac cu gândul că dintoteauna oamenii la vârsta mea s-au confruntat cu astfel de întrebări. Această tentație mă ține cu capul la suprafața apei pentru a-mi păstra cu demnitate rostul și locul binemeritat.
Când vă gândiți la cei 70 de ani care sunt în urma voastră, ce regrete aveți și ce vă bucură?
Am regretul că în unele momente nu am fost îndeajuns de isteață sau de îndrăzneață să reacționez cu pricepere. Din cauza aceasta am avut de suportat consecințe, dar cine nu a avut astfel de momente? Da, regret că unor oameni nu le-am spus niciodată cât de mult îi iubesc, că am acordat prea mare atenție unora care nu au meritat aceasta, că nu întotdeauna am răspuns în mod corespunzător la devotamentul pe care mi l-au arătat alții. Am regretul că nu am început mai devreme să scriu beletristică și că nu am citit mai multe cărți, că nu vorbesc mai bine franceza şi engleza…
În esență, dacă mă gândesc mai bine, nu am niciun regret. Totul a fost exact așa cum trebuia să fie, cu împrejurări şi cu lovituri care m-au profilat să fiu cea care sunt. Dacă ar exista posibilitatea să mă întorc îndărăt, cu mintea de acum totul aş face altfel. Această posibilitate însă nu există și nu-mi mai permit să-mi trăiesc prezentul pecetluit de gândul la lucrurile care ar fi putut să fie, dar nu au fost.
În viață am avut parte de mari împliniri și de multe bucurii, iar când am fost privată de una, cea mai mare, m-am răfuit rău de tot cu soarta. În această luptă, puțin a lipsit să-mi pierd și viața. Am ieșit din ea învinsă, confruntată cu durerea pierderii inestimabile, dar profund conștientă de frumusețea vieții și de faptul că merită trăită. Greutăţile prin care treci, alături de gândurile puternice, te învaţă cum să trăieşti.
Simt o gratitudine nemărginită pentru faptul că am avut parte de multă dragoste în viață. Părinților mei, avându-mă doar pe mine, le-am fost ,,tot pe lume”. Timp de peste cinci decenii, pășesc cu pași siguri alături de soțul meu Slaviša. Ne bucurăm de o căsnicie stabilă, în bunăstare și de cele mai nobile sentimente.
În activitatea pe care am desfășurat-o am depus mari eforturi și mai ales mult suflet, iar la latitudinea d-voastră este să apreciaţi în ce măsură am reușit. Există un loc în care te simţi ca printre ai tăi, iar pentru mine acest loc a fost şi a rămas Casa de Presă şi Editură „Libertatea“ şi etnia românească căreia îi aparţin. Printre ai mei m-am bucurat de realizări şi împliniri importante, dar am avut de îndurat şi greutăţi, chiar şi lovituri serioase. M-am străduit să-i iert pe cei care m-au nedreptăţit, tot rugându-l pe Dumnezeu să le dea și lor în gând să mă ierte pe mine că nu sunt persoană pe măsura lor.
Interviu realizat de
Marina KALKAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 52 din 25 decembrie 2021– 1 ianuarie 2022
