Ne-am cunoscut în luna iunie a anului 2022, la manifestarea Ziua Revistei „Curtea de la Argeş” organizată cu deosebită generozitate de academicianul dr. Gheorghe Păun la Centrul de Cultură al municipiului Curtea de Argeș. Drumurile ni s-au încrucișat în luna august a aceluiași an, când la Coștei, Vârșeț și Panciova am marcat la Jubileul 75 de ani de la înființarea revistei de literatură, artă și cultură transfrontalieră „Lumina”.
De fiecare dată ne-a impresionat prin interpretarea impecabilă a cântecelor prin care a încercat să aducă o redeșteptare a conștiinței naționale și a trezit în noi emoții adânci, care cu greu pot fi descrise prin cuvinte.
Domnule Burlacu, despre dumneavostră știm că sunteţi un profesor, compozitor, chitarist, interpret, orchestrator și aranjor de succes. Scrieți texte pentru cântece, dar și versuri. Care a fost prima întâlnire a dumneavoastră cu muzica?
Pentru început, vreau să salut cu drag și dor românii din Banatul sârbesc, dar și pe toți cei care vor citi aceste rânduri, indiferent de apartenența lor etnică – Dumnezeu să vă binecuvânteze și să vă dea liniște, împliniri frumoase, pace, bunăstare și sănătate. Muzica este o parte din mine și eu sunt o parte din muzică. Cea mai plină de armonie formă a existenței este muzica. Asemănătoare cu muzica este poezia, apoi proza, artele plastice, teatrul, dansul și sportul, numai că muzica este ceva mai special. Cum spunea Dostoievski în una din scrierile sale: „Nu regret nimic dacă se pierde lumea asta, doar de pianistul din colț mi-ar părea rău…”.
M-am născut într-o familie de muzicieni de la țară, în satul Bujor, județul Lăpușna, Basarabia. Tata a cântat la petreceri, nunți și cumetrii, iar mama, deseori îl însoțea. Toți frații mei (suntem patru), au făcut muzică. Casa copilăriei mele a fost mereu plină cu instrumente muzicale. Mama mă punea să cânt, să am caiet de cântece și o dată la câteva zile trebuia să țin un concert pe scăunel. Tata mă lăsa să merg în locurile unde cânta și, țin minte, pe la vârsta de patru ani am bătut prima dată toba în ansamblul lor. Mergeam să văd și să ascult grupurile de muzicieni care cântau prin sat, dar cel mai mult m-a impresionat fanfara de romi din satul Șișcani – eram fascinat cum cântau. Un lucru bun din perioada sovietică era acela că, la căminele de cultură de prin sate, aveam parte de concerte de tot felul. Astfel, am fost atât la concerte cu orchestră simfonică, cât și la orchestre de muzică folclorică, cum ar fi „Lăutarii” sau „Joc”.
Mariana STRATULAT
Articolul integral îl puteți citi în numărul 38 din 23 septembrie
