Neamul românesc este legat de stânca din Carpați prin viața și destinul lui

De Ziua Națională, cu sentimente speciale și gândul la prietenii mei din România, Moldova, Bulgaria, Serbia… La mulți ani, dragă Mamă România! La mulți ani, fiii și fiicele României!

Drumul sinuos al poporului nostru, de câteva milenii de viață în această zonă, șerpuiește ca lanțurile muntoase ale Carpaților în îmbrățișarea a două mari câmpii de pe vechiul continent – română și panonică. Neamul nostru este legat de stânca din Carpați prin viața și destinul lui. Ea nu a fost pedeapsa lui, ca stânca din Caucaz de care era legat miticul Prometeu. Oriunde să nе întâmpinăm cu numele Carpaților, de la Carpații Occidentali Exteriori până la cei sârbeşti, numele român a fost semnat pe el. Pentru români, Carpații au fost mai mult decât un adăpost și refugiu, au fost și sunt casă, leagănul, mormântul nostru și binecuvântarea Demiurgului, deși de multe ori, de-a lungul istoriei existenței noastre, popoarele barbare, precum vulturul care cioacănea în fiecare zi pântecele lui Prometeu, cu sete de sânge atacau inima și pântecele corpului nostru etnic. La fel ca vechea imagine a mândriei și sfidării în personalitatea lui Prometeu, poporul nostru și-a înviat trupul dezmembrat, reînnoit și întărit de filantropie, libertarianism, dragoste de dreptate, dragoste de adevăr. Puterea forţei purtătoare de viață a învierii, au extras din piatra prețioasă şi nobilă a Carpaților, de care sunt legați nu cu lanțuri, ci cu rădăcini adânci care beau Apa Vieții din Izvorul vieții – Hristos însuși. De aproape două milenii după ce s-a născut Hristos, poporul român a murit dezmembrat de barbari și din nou s-a ridicat din cenușă și noroi, înviat de puterea tăriei purtătoare de viață a credinței în Hristos, spălându-și din nou hainele albe în sânge și jertfa Mântuitorului. Și așa, din nou și din nou, timp de secole și milenii.
Dar mă întreb, dacă Munții Carpați ar putea grăi, ce fel de poveste ne-ar spune despre noi și strămoșii noştri onorabili? Ce istorisire am fi auzit despre bunătatea, onestitatea, filantropia, sacrificiul, ospitalitatea lor, dar și sfidarea, mândria, curajul, demnitatea lor și dragoste de libertate? Dacă stânca din Carpați ar vorbi, ce ne-ar spune despre caracterul și voința lor fermă, sculptate de istorie plină de sacrificii și sânge?

Dacă pădurile ar fi foşnit, ce ne-ar spune despre bunicii noștri care au dărâmat stâlpii palatelor ei, pentru a-și construi conace din ei, pentru a face mase, vase, linguri, furci și fusuri? Despre mâinile harnice care i-au tăiat crengile, pregătind frunzarul pentru turmele lor în zilele reci de iarnă? Ce legende ne-ar spune despre faimoșii insurgenți, eroi și haiduci, care, din cauza viselor lor de dreptate și libertate, s-au ascuns în baldachinele lor, în timpul marilor goane?

Dacă ar cânta câmpurile, ce versuri ne-ar da și ce melodii ar răsuna de la ei despre păcurari, care de milenii s-au mișcat asupra lor ca niște constelații pe bolta cerului, pășunând numeroasele lor turme de oi cu iarbă și sunetele triste ale fluierului, frunzei şi buciumului (tulnicului)? Şi ţarinele şi holdele, ce ne-ar spune despre săpătorii și secerătorii veseli, care și-au înveselit mâinile și umerii obosiți cu cântec, glumă și râs?

Novi Sad,
Anno Domini, 1 decembrie 2021

Dr. Dragan M. Stojanjelović

Articolul integral îl puteți citi în numărul 50 din 11 decembrie 2021