,,Opera poetică”, Ioan Flora. Cum să ratăm o astfel de carte, cu peste 500 de pagini, în care se așterne un univers distinct, compozit, mozaicat, creat de unul dintre cei mai mari autori ai literaturii române în ansamblul ei, originar din Satu Nou?
Cartea de față poartă pe prima sa pagină anul 2020, an în care s-au împlinit cifre rotunde pentru Ioan Flora: 70 de ani de la naștere, 40 de ani de la debutul editorial cu volumul de poeme ,,Valsuri”, dar și 15 ani de la deces. Nu știm ce turnură lua creația lui Ioan Flora dacă al său condei nu se oprea în anul 2005; dar știm la ce să ne așteptăm de la 11 volume antume și un volum postum pe care le putem citi în cartea de față: ,,Iedera” (Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1975), ,,Fișe poetice” (Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1977), ,,Lumea fizică” (Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1979, volum bilingv româno-sârb); ,,Terapia muncii” (Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1981), ,,Starea de fapt” (Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1984), ,,O bufniță tânără pe patul morții” (Panciova, Editura ,,Libertatea”, 1988; Ed. ,,Cartea românească”, București, 1998), ,,Tălpile violete” (Panciova, Ed. ,,Libertatea”, 1990), ,,Discurs asupra Struțocămilei” (Pitești, Ed. Paralela 45, 1995); ,,Medeea și mașinile ei de război” (volum bilingv româno-francez, București, Editura Institutului Cultural Român, 2004); ,,Dejun sub iarbă” (Pitești, Editura Paralela 45, 2004); ,,Bătrânul Werther” (Pitești, Ed. Paralela 45). Găsim în paginile acestor volume o poezie ce abundă în trăsături proprii postmodernismului (autoreferențialitate, intertextualitate, fragmentar, abstract, înclinație spre metaforă și metafizic, recuperarea fenomenelor de cultură ale predecesorilor, evocarea spațiului matricial și al celui balcanic…), mixate cu universul de simboluri unde se impun, ca embleme, struțocămila, bufnița, vasilicul…Mai mult decât atât, cartea ,,Opera poetică” ne oferă ocazia să citim poezia lui Ioan Flora în ordine cronologică și să-i urmărim, astfel, toate fazele poetice: de la tentația metaforei, la fâșii din cotidian, de la fragmentar la un discurs ce poartă timbrul paradoxului și la plonjonul în latura metalingvistică a limbajului poetic. Tocmai asupra celui din urmă aspect – o dimensiune notabilă a poeziei lui Ioan Flora – se oprește, în mare parte, Răzvan Voncu în studiul introductiv ,,Ioan Flora: un straniu alchimist al limbajului”.
Marina ANCAIȚAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 33 din 14 august 2021
