Comentând, cu ceva vreme în urmă, volumul Solilocvii / Soliloquies, ediție română/engleză, apărut la editura romaşcană Muşatinia, 2016, în traducerea Evei Halus şi a lui Frank Cooper), notam că prolifica Veronica Balaj depăna acolo povestea clipei („victorioasă, vie”), înşirând stări, senzaţii, fulguraţii pieritoare, definindu-se ca un călător planetar, sau, cum spunea traducătoarea, „un spirit explorator şi aventuros”, închipuind un peisaj sufletesc, cu nuanţe suprarealiste pe alocuri.
Ca „pasăre nesupusă”, în trudită căutare, descifrând „culorile întrebărilor”, poeta aduna secvenţial impresii, notate în transă, „întrebări nedescifrate”, „cărări încâlcite” sau cuvinte de alinare, constatând că „viaţa / rodeşte din misterioasa / lumină / în forma unui trup de femeie” (Nimfa de cristal). Or, femeia, ca „aşteptare-chemare”, se dezvăluie ca un „prag înflorit”, prinsă în jocul de-a viaţa: „osteneala, fierbinţeala, pofta / de-a fi nesăbuită / stârneşte / lătratul zilei / căţelul pământului / muşcă şi muşcă din gânduri / mulaje / de ceară topită / nu-mi pasă ,o sumedenie / de subînţelesuri izbăvitoare / mă apără / nimic rău nu ştirbeşte / minutul / cât jocul mă prinde / vânez simţăminte, / văpăi rătăcite / din ochiuri de fântână / stearpă.” (De-a viaţa). Fără a exhiba „rănile Evei”, sub „asaltul măştilor”, ea locuieşte într-un „ocean de aşteptare”; încât, refuzând un „drum mâlos”, aruncându-şi tentaculele „peste ocean”, şi-ar dori o „nedefinire mirifică”, precum în aceste Ornamentaţii pieritoare: „păsări înfometate, vineţii / ascund sub aripi ascuţite / semnele valurilor înspăimântate / aţâţată şi oarbă / marea scrie / hieroglife / repede vestejite / năduşite de soare / născute din trufia spumoasă / niciuna măcar / nu devine ofrandă / cerului / sau confesiune explozivă , pilduitoare / într-un joc / magic / spre lunecoasa , ispititoarea nemărginire.”
Proaspătul volum Cotidiene pariziene (Editura Junimea, 2020) nu schimbă datele problemei. Prozo-poemele adunate aici sunt „povești de viață”, rod al călătoriilor, conjugând (culegând „bizarerii temporale”) cu referențialul livresc, închipuind o geografie (aproape) mitologică. Rezultă, ne avertizează poeta, un spectacol pentru „întărâtarea vremurilor”, cu texte izvodite la cald, nicidecum „o poezie elaborată”, cum crede Daniel Cristea-Enache. Și nici urmând „modelul optzecist”, fie el și „personalizat”.
În pofida titlului, acest „joc de-a viața” ne poartă prin diverse locuri, nu se restrânge la fulgurante impresii pariziene, cu „pârjol de culori”, sau la întâmplări furișate din vremuri apuse. Dacă la Porte de Soleil „poate fi vânat / poemul” sau dacă la basilica San Pietro „sfinții trec prin memorie”, „supușii urbei Temeswar” admiră Parade Platz ori bastionul Cetății. În Cifru sentimental aflăm despre „bucata de pământ” a bunicului. Poezia titulară e scrisă la Ottawa (ca și altele), micro-narațiunile depănând povestea lui Jean, cu armonica lui vișinie; sau, în altă parte, contemplând, cu „ochi edenic”, fluviul Saint-Laurent (un loc fantast) ori marea, cu „mâini fosforescente” (și ea o „vietate fantastă”). Personaj solar (cum o definește criticul literar Claudiu T. Arieșan), iscodelnic, mereu în mișcare (în pofida vremurilor pandemice), Veronica Balaj scrie frenetic. Altădată, reînvia „timpuri decapitate”, alungând „memoria unor tristeţi sihastre” (v. Pasărea de la Belvedere). Sau închipuia, alături de Michelangelo, o nouă hartă a Creaţiei, îndulcind – sub aburii primordiali – Judecata de Apoi. În Piaţa San Marco, sub un „cer culpabil”, gustă iluzia nemuririi (Privelişte alunecoasă); „cronicăreasă discretă”, constatând că istoria trufaşă lâncezeşte lângă sumedenia de „cancanuri imperiale”, s-ar refugia într-o himerică bibliotecă universală, apărându-se de „valul vremii” (O agapă cu eternitatea). Iată, rezumativ, depoziţia lirică a Veronicăi Balaj, un pelerin rătăcitor, aşa cum ne-o spune explicit, împăcând credinţa cu raţiunea: „pelerin rătăcit sunt / păcatele mi s-au topit / în desagă / razele soarelui / crucificate în aer / asemeni sacrificiului suprem / izbăvesc de orice vină / lumina dăruită mie / rugăciunile îmi ard buzele / a spaimă supusă / nici un cuvânt nu e întreg / la ora şacalilor / Pustiul Iudeii, e-o mare / în loc de valuri / nisipuri mişcătoare / şi fiecare bob / e-o lume / urcând, coborând, / între lumină şi seară / ca o chemare / legendară… …/ îmi sângerează câlcâiele / căutându-te / în seminţele de nisip / şi lună.” (Pelerin rătăcit).
Bineînţeles, creionând acest „profil”, nu putem ignora cărţile stivuite în timp, premiile obţinute, osârdia de realizatror de emisuni culturale Radio-Tv. Şi, fie şi la o fugară cercetare, observăm lesne că recolta de povestiri, legitimându-i intrarea în lumea literară, pe care o propunea Veronica Balaj la „debut, în volumul colectiv, așa cum era ordinea vremii, bine spus, cooperativizat”. În căutarea timpului prezent (Ed. Facla, 1989), s-a văzut grabnic confirmată prin explozia editorială postdecembristă. Prozatoare şi poetă, intrată într-un precipitat timp al recuperărilor, a tipărit, într-un ritm frenetic, cărți dintre care: Jurnal de Timişoara (1990), Ne tirez plus, ediție în limba franceză, Bruxelles, dar şi Parisul fără mine (1992), și în versiune franceză, două romane (Sărbători amânate şi Vara himerelor) şi un volum de proză scurtă (Ploua la Troia, 1995), bine primite. Şi lista se lungeşte.
Adrian Dinu RACHIERU
integral îl puteți citi în numărul 40 din 1 octombrie
