Cu ocazia Zilei Culturii Naționale, pe care o marcăm pe data de 15 ianuarie, ne-am propus să publicăm un interviu cu omul care și-a dedicat viaţa întreagă culturii și cuvântului scris: poetul și ziaristul Ioan Baba. Sunt sigur că aceste două pagini de ziar, potrivite evenimentului pe care întreaga românitate îl marchează astăzi, nu pot cuprinde absolut tot ce a creat și a realizat Ioan Baba în cele șapte decenii de viață și în peste cinci decenii de activitate jurnalistică și publicistică. Totuși, credem că meritele sale, pentru care a fost recompensat cu distincţii înalte la noi în țară și în străinătate, reprezintă ceva mai mult decât urme în timp și în spaţiu.
Pentru persoanele care nu au avut ocazia să vă cunoască atât de bine ca și mine, spuneţi-ne câteva lucruri despre d-voastră.
Vă mulțumesc! Am rămas și sunt un poet și jurnalist modest, devotat spiritualității românești, survolând peste ani și unele vitregii și ostilități.
Nu cred că pot sintetiza totul într-un răspuns la o consistență umană cu multe detalii care mi-au marcat viața în cei 41 de ani în câmpul muncii. Unele fapte sunt cunoscute din tinerețe, altele după timbrul vocii din cei 26 de ani petrecuți în fața microfonului la Radio Novi Sad, vreo 7 ani cu munca mea de „minier” pentru micul ecran la Televiziunea Voivodinei și în paralel aproape 26 de ani la revista „Lumina”! Dacă aș parafraza un deziderat filozofic, conform căruia timpul este „momentul care trece”, aș putea spune că anii aceștia adunați pe umerii mei fragili aproape se egalează cu cele șapte decenii de viață ca o succesiune de momente care au intrat în mersul timpului ca niște clipe memorizate. Obișnuiesc să spun că nu timpul trece, ci noi avansăm în timp!
E, bine! S-au adunat peste cinci decenii de prezență literară consemnată aproape zilnic de mine și de cei din casă într-o Biobibliografie (inedită) cu aproape 20 de compartimente despre cărțile publicate; 1500 de poezii publicate în 136 de reviste din țară și străinătate; prezența în peste o sută de antologii; poeziile traduse în limbile: română, sârbă, maghiară, slovacă, ruteană, engleză, franceză, spaniolă, italiană, polonă, rusă, suedeză, macedoneană, bulgară și arabă; 15 cărți în care am publicat traduceri și aparte peste 900 de unități bibliografice de traduceri și tălmăciri publicate în reviste – din românește în sârbă și invers, dar și – din literatura macedoneană, croată, franceză; o trecere în revistă a celor 80 de premii literare. Un compartiment aparte îl constituie vreo 180 de prezentări în enciclopedii, dicționare, bibliografii și câteva sute de referințe critice în periodice; poezii pe cărți poștale; note de drum și reportaje… O muncă istovitoare de care se ocupă doar departamentele specializate în diverse institute sau academii. Sunt oarecum bucuros când îmi zâmbește o nouă zi, dar concomitent îngrijorat de blestemata Corona, după atâtea mutații și curvie mondială s-a măritat și a devenit FluRona și cine știe de câte ori se va mai mărita! Mă rog ca Domnul să sugrume stăpânii răi ai lumii și „Ce bine ar fi să re/învie Vlad Țepeș al nostru”, acum când apăruse noua Religie mondenă „Torentele de emigranți Controlul electronic / Omul Om să nu devină Sclav perfect cu urlet de lup / Iar virusul ca Nouă ordine și altă ipostază / Să-l dăm pe mâinile lui Dracula să nu ne decimeze”! Iată, asta a ieșit din mine și pentru lume în poemul „Corona ca taină invizibilă”, scris și publicat în martie 2020.
Aveți vreo amintire legată de ceea ce v-a făcut să vă apucați de scris? De poezie? Când și de ce a apărut această pasiune?
Recent am răspuns la o întrebare similară primită din S.U.A. pentru o carte de „Portrete de peste ocean”. Deși prefer să nu mă repet în numeroasele interviuri, acolo spuneam că sunt multe amintiri pe care le-am zidit din litere, dar cred că s-ar potrivi un poem mai matur, Puterea imaginilor cromatice. Ca elev am participat la serbările școlare recitând poezii de George Coșbuc și Mihai Eminescu. Cu prilejul unei expoziții de carte a C.P.E „Libertatea” la școala generală, am avut norocul de un premiu în cărți. După o excursie pentru care noi, copiii – cu doamna învățătoare Draga Bokić (care în prealabil a fost și prima învățătoare la școala românească de la Apatin) – am cules flori de mușețel, ca să vizităm Vârșețul și atelierele tipografice ale Casei „Libertatea”. Acolo, zețarul și istoricul Aurel Bojin mi-a turnat numele pe o placă de plumb… Pe urmă visam parcă o luntre arămie ticsită cu coli de hârtie, care ar fi putut să fie semnul ca într-o bună zi să am o biblitecă personală.
Debutul poetic s-a produs în „Lumina” redactată de Ion Bălan (1971) și aproape concomitent în prestigioasa revistă „Orizont” din Timișoara, condusă de Ion Arieșanu și Anghel Dumbrăveanu, unde, de fapt, mă publicase Damian Ureche, care mi-a luat ciornele pe care le-am citit la insistența lui Ion Bălan la un matineu literar jubiliar al revistei „Lumina” la Vârșeț, la care participase și Vasko Popa.
Mihai Firică la Băile Herculane
Poate fi considerată o meserie activitatea de scriitor?
Absolut! Înainte de a schița o scriere verticală, o traducere sau tălmăcire pe pagina imaculată, îți dai seama că răsucești la idei din caiulus-ul minții cum spune limba latină, sau propriul caier, așa cum făceau părinții și străbunii când tungeau oile sau cum făceau mamele și bunicile când torceau cu gingășie lâna din furcă. Așa cum ele colorau lâna în roșu, vânăt, galben, vânăt-verde, cărămiziu și alte felurite nuanțe pentru ca apoi să țese chilimurile, traista noastră de sărbătorile creștine și pentru școală, sau papucii făloși – toate astea fiind deja obiecte muzeale doar în lada nostră de zestre – astfel și noi colorăm cuvintele uneori dulci, ca o turtă dulce cu oglindă, alteori pline de amărăciune. Facerea asta scriitoricească „cere patimă și meșteșug…”, cum spunea giganticul I.L. Caragiale. Un alt titan al meseriei, Tudor Arghezi, la rândul său zicea că „niciun meșteșug nu este mai frumos și mai bogat, mai dureros și mai gingaș, mai adevărat și totodată mai răsucit ca meșteșugul blestemat și fericit al cuvintelor”. Ce să mai spun eu, ce să mai spunem noi, care nu putem supraviețui din meseria de scriitor, cum cred că oarecum reușesc, confrații noștri, membrii ai Uniunii Scriitorilor din România, cărora statul român le recunoaște cu respect o indemnizație la pensie. Noi, cei sortiți a fi „de pretutindeni”, deși „nu ne vrem nicidecum marginalizați pentru că ne considerăm parte din însuși contextul matricial al culturii române (să-l parafrazez pe acad. Mihai Cimpoi), ne mândrim cu membria în Uniunea Scriitorilor din România și – din sărăcia noastră, precum niște contribuabili europeni buimaci – plătim cotizația pentru „Țara mamă”, atâta timp cât mai putem gratuit să ne mândrim că suntem „liant între cultura română și sârbă sau cea universală”!
Ce ne puteți spune despre cărțile pe care le-ați scris?
Nu știu ce aș putea sintetiza după toate cele peste 50 cărți de poezie, majoritatea în limba română, dar și în engleză, apoi în ipostază româno-engleză, româno-franceză-engleză, o culegere bibliofilică în șapte limbi mondiale, apoi cărțile care țin de istoria literară și lexicografie, monografii, antologii. Tălmăcirile și traducerile din limba română în limba sârbă și invers, sunt inserate în 15 cărți diverse, iar vreo 20 de lucrări sunt publicate ca suplimente. Despre multe, au scris atâția critici și exegeți literari.
Poate să amintesc cea mai nouă carte de poeme alese „Tako je – obrnuto” („Așa este – viceversa”) apărută în limba sârbă într-o nouă ediție botezată „Excepție” la DNK – Societatea Scriitorilor din Novi Sad, tocmai când traversam cea de a 70-a treaptă a vieții. Este o recunoștință care nu ține de cercul nostru strâmt și deocamdată cea mai reprezentativă carte personală de poezie, tipărită chiar ca un obiect de artă. Firește, sunt recunoscător pentru că imediat după apariție, cartea a fost prezentată în cadrul Festivalului „Perpetuum mobile” la Novi Sad.
Interviu consemnat de
VALENTIN MIC
Articolul integral îl puteți citi în numărul 3 din 15 ianuarie 2022
