Poate că a auzit o misterioasă chemare din cer, poate că strigătul a fost al soției sale Ana, cine să știe? Știm numai că fotograful Ion Ardelean din Sân-Mihai a părăsit această lume, că și-a luat zborul spre înălțimi, s-a alăturat ,,celor mulți”.
Poate e momentul să ne amintim cu drag de ,,uica Ionică”, cum îi ziceau apropiații. Pentru că, plecând, a lăsat în urma sa amintiri încremenite în sute de rame. Pe pereții casei dumisale, transformată în atelier. Pe pereții atâtor case! Mii de rame în sufletul clienților săi, mulți la număr. Atât de mulți că nimeni nu le mai știe numărul… Iar în rame – amintiri ce nu se risipesc. Pentru că și-au făcut cuib în suflete.
Într-o zi când am hotărât să revin în casa de care mă leagă atâtea amintiri, a acceptat să stăm de vorbă. Ce bine, ce cald este când revii în locuri dragi, unde ai bântuit în tinerețe! Și este bine, este nespus de bine când toată tinerețea este capturată și pusă la păstrare într-o ramă. O privești cu nostalgie și te întrebi dacă nu cumva rama aceasta ascunde mult mai multe amintiri decât clipa cuprinsă în fotografie.
Era în urma unuia dintre festivalurile de folclor pe care sâmienții le organizează atât de bine. Reporter ,,get-beget”, nu am avut prea multă odihnă în cele 3 zile ale festivalului, transmis în direct, după cum ne era obiceiul, la Radio Novi Sad. Și totuși, cum am prins câteva clipe libere, m-am dus să-l văd. Știam, bineînțeles, că în acel an se împlineau 60 de ani de muncă pentru fotograful cunoscut în sat, în comună, dar și mult, mult mai larg: Ion Ardelean. Dar munca lui în atelier, numai muncă nu era: era bucurie, provocare, pasiune.
Ana Niculina Ursulescu
Articolul integral îl puteți citi în numărul 36 din 9 septembrie
