În folclor, Paparuda este un ritual de aducere a ploii, un ritual magic, aparținând tipologiei cultelor agrare. În timp de secetă, tinerele fete din sat dansează Jocul Paparudelor, un dans rudimentar, în fuste simbolice din frunze; în timp ce femeile din sat le stropesc cu găleți de apă. Este jucat de fete tinere, mai rar și de băieți, toți cu vârste sub 10 ani.
Despre acest dans ritual amintește, pentru prima dată, Dimitrie Cantemir, în Descriptio Moldaviae, scrisă în latină între 1714 și 1716, și tradusă ulterior în limbile germană, rusă, greacă și română:
În vremea verii, când semănăturile sunt primejduite de secetă, oamenii de la țară îmbracă o copilă mai mică de 10 ani cu o cămașă făcută din frunze de copaci și buruieni. Toate celelalte copile o urmează și se duc jucând și cântând prin împrejurimi; iar oriunde sosesc, babele au obiceiul de le toarnă apa rece în cap. Cântecul pe care-l cântă este alcătuit cam așa: „Papalugo, suie-te la cer, deschide-i porțile, trimite de acolo ploaia aici, ca să crească bine secara, grâul, meiul și altele”!
Și Simion Florea Marian aduce informații interesante despre acest dans ritual magic ce aparține cultelor agrare:
Paparuda, numită altminteri Păpărudă, Papalugă, Păpălugă, Paparugă, Păpărugă, Barbarugă, Băbăruge, Dadaloaie, Dodole, Dodoloaie, Dodoloi, Mămăruță și Gogul, e o datină care se practică în unele părți în marțea întâia sau în marțea a treia de după Paști, iar în altele în joia a treia de după Paști sau în Joia verde, adică în joia a doua de după Rusalii. În timp de mare secetă însă se practică nu numai în aceste patru zile, ci și în orișicare altă zi de vară și cu deosebire în lunile aprilie, mai, iunie și iulie (Sărbătorile la români, vol. II, 1994, Editura Fundației Culturale Române, p. 328).
Ritual vechi întâlnit la mai multe popoare
Paparuda este un vechi ritual sau mai degrabă o veche divinitate a ploii fertilizante, probabil preromană și precreștină românească, invocată mai ales de grupurile de copii în timp de secetă. Acest obicei se regăsește și la popoarele învecinate, numindu-se Pipirura la aromâni, Perperuda – la bulgari sau Dodole la sârbi și Perperuna, Perepuna la croați. Etimologia formelor bulgare și sârbo-croate țin de zeul fulgerului din vechea mitologie slavă de răsărit, Perun, paparudele fiind un fel de tovarășe ale acestuia. Cercetătorii admit și faptul că ar putea fi vorba despre un relict tracic, respectiv Paparion, considerat înrudit cu teonimul trac Papas, epitet al lui Zeus și al divinității tracice Attis. În fine, este luat în considerare și termenul rudar și papa, care ar însemna tată aducător de ploaie.
(Ovsec, Damjan J, Slovanska mitologija in verovanje, Ljubljana: Domus, 1991, p. 170 și 291)
Paparuda invocă ploaia prin dans
În credinţele populare, Paparuda este închipuită ca o sfântă înaltă şi subţire, o zeiţă care diriguieşte ploile, sparge sau urneşte norii, o femeie care umblă cu ploile.
În colindul cu Paparuda, rolul ceremonial şi ritual al zeiţei era jucat de o fetiţă sau o fată nemăritată, în unele zone aceasta este înlocuită de o tânără țigancă. Același lucru este valabil și pentru alaiul ce o însoțește. Paparuda îmbracă întotdeauna un costum specific alcătuit din frunze de boz, brusture, mai rar în frunze de alte plante, la o fântână sau pe malul unei ape (râu, pârâu, lac, iaz). Uneori, îşi împodobeşte capul cu flori sau coroniţe din flori. Izolat, poartă în mână o cruce din lemn. În unele zone și însoțitoarele ei poartă aceiași costumație. Paparuda joacă, se desfată în admiraţia alaiului său divin şi este întâmpinată cu respect pe la casele din sat.
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 30 din 24 iulie 2021
