Fiind centru episcopal comun pentru sârbii şi românii ortodocşi, Vârşeţul a reprezentat în secolul al XIX-lea un mediu în care interferenţele sârbo-române au ieşit în mod special în evidenţă, numeroşi intelectuali reprezentând cu cinste interesele şi năzuinţele ambelor popoare.
Să amintim doar faptul că Maxim Manuilovici, episcopul Vârşeţului (1829-1833), a fost român originar din zona Aradului, apărând cu fermitate interesele bisericii şi a ierarhiei sârbeşti în cadrul ei, dar fără a renunţa şi la apărarea intereselor românilor din eparhia sa. În familia acestuia, după cum afirma Andrei Şaguna, „se cultivau, poate mai mult în taină şi deci cu sentiment mai profund, bunele tradiţii româneşti” (Lupaş, 1911, 25). Andrei Şaguna şi Nicolae Tincu Velia afirmă în textele publicate în presa contemporană că pe timpul păstoririi lui Maxim Manuilovici, a fost reintrodusă limba română în serviciile divine de la Vârşeţ, cântările bisericeşti în catedrala episcopală săvârşindu-se în ambele limbi – sârbeşte şi româneşte. (Aceasta însă pentru scurt timp, căci în anii următori în bisericile din Vârşeţ s-a renunţat la folosirea limbii române).
Şi Şaguna însuşi şi-a dat contribuţia sa la propăşirea bisericii şi a culturii sârbeşti, ca profesor la Teologia din Sremski Karlovci, la secţiile în limba sârbă ale Teologiei din Vârşeţ (1842-1845), ca egumen şi arhimandrit al mânăstirilor Hopovo şi Kovilj. Mai târziu însă, Şaguna, după ce a fost numit episcop al Ardealului (1848), începând lupta pentru despărţirea românilor din cadrul Mitropoliei de la Sremski Karlovci, a fost considerat de o parte a ierarhiei sârbeşti drept un adversar periculos al bisericii ortodoxe sârbe, fiind deseori criticat şi de presa în limba sârbă (Србске новине, 1849, nr. 21/11 martie, 2).
dr. Mircea MĂRAN, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 30 din 29 iulie
