Personalitatea Părintelui nostru Arsenie Boca a fost remarcată încă din anii premergători celui de-al doilea Război Mondial. Se ştie că un asemenea flagel aduce cu sine nesiguranţă, durere, nelinişte, instabilitate. O persoană matură depăşeşte astfel de stări prin proba de foc a credinţei, dar un asemenea eveniment are un impact greu asupra minţii şi inimii celor tineri. Astfel de împrejurări au făcut cunoscută personalitatea harismatică a Părintelui. Tinerele fete, puse în faţa acestei realităţi, în care tata şi fraţii urmau să fie înrolaţi pe front, rămâneau acasă pentru, ca împreună cu mama, să poarte grija puţinei agoniseli. Pentru sufletele lor, traiectoria vieţii părea intrată într-o ceaţă; inimi tinere, animate de vise, rămâneau cu aripile frânte. Atunci s-a văzut măreţia unei intervenţii. La hotarele ţării mirosea a praf de puşcă, iar Părintele a insuflat unora dintre acele tinere, imboldul de a urma o şcoală şi le-a orientat spre o şcoală medicală. Când bombardamentele au cuprins Bucureştiul, unde era şi şcoala, Părintele, întors de curând de la Chişinău, a fost de faţă să le întărească pentru a nu-şi pierde nimic din eroismul dovedit. Experienţa războiului şi cultura dobândită în şcoală le-au călit sufleteşte, le-au întărit credinţa şi le-au înflăcărat elanul. Războiul s-a terminat şi dintre fetele trimise la şcoală, alături de cele rămase în vatra părintească, Părintele a ales pe cele care urmau să poarte mai departe un război nevăzut. Tinereţea lor a ştiut Părintele să o convertească, îndreptându-le paşii, pregătindu-le sufletele, pentru a sta în linia întâi a războiului duhovnicesc.
Cel mai greu război e cu tine însuţi, ne spunea Sfinţia Sa. Şi mai spunea:
Slujirea lui Dumnezeu, e slujirea cu mintea.
Omul cel nevăzut al nostru e omul minţii, mintea e o energie. Omul minţii e subiect de mântuire. Trupul prin moarte se duce în pământ, ca să se curăţească de poftele lui.
Lumina minţii e claritatea cu care vede, cu care vorbeşte cineva.
Minte avem când ne smerim, atunci ni se desleagă mintea, limba, gândurile.
Smerenia e starea normală a minţii.
Când mintea scade, patimile cresc.
Dacă nu avem grijă de minte, rămânem fără ea. Sufletul, partea nemuritoare a noastră, e de natura minţii.
Mintea omului se rătăceşte din cauza patimilor nepocăite, nemărturisite. Mintea omului trebuie să lucreze ce este de folos, trebuie să-i dăm de lucru, să o ocupăm cu cele folositoare, altfel e năpădită de gânduri rele.
Patimile minţii sunt mai grele decât ale trupului. Mândria, invidia şi ura au o greutate mai mare decât desfrâul.
Fiinţe curate şi nepervertite, crescute din rădăcina sănătoasă a neamului, s-au convins de însemnătatea jertfei în a se oferi ca pârgă lui Dumnezeu pentru neamul din care făceau parte. Când întâlnea o familie în care se păstra o sevă de viaţă creştinească sănătoasă, dacă acea familie avea mai mulţi copii, Părintele culegea toate odraslele pe care le socotea potrivite spre a fi îndrumate pe calea vieţuirii mai presus de fire. Cel mai frumos dar pe care îl putem face lui Dumnezeu e să ne dăruim pe noi înşine, pe viaţă, ne-a spus Sfinţia Sa.
Dacă mănăstirea în care au îmbrăcat uniforma eroismului avea şi rânduială de şcoală, aceasta a fost o prioritate în alegerea unei mănăstiri. Mintea celor tineri trebuie exersată în ştiinţa cărţii, voinţa în disciplină, pentru că numai atunci inima se curăţă de toată întinăciunea, oglindind un suflet luminat care poate ţine sub control un trup expus la limitele existenţei, aşa cum s-a ajuns după război şi după seceta ce s-a abătut peste pământul românesc.
Monahia Maria SUCIU
,,Urme în timp”, culegere de lucrări prezentate
la Simpozionul Științific Internațional dedicat vieții
și operei părintelui Arsenie Boca,
coordonator protoiereu stavrofor Cornel Juică, Vârșeț, 2020
Articolul integral îl puteți citi în numărul 10 din 6 martie 2021
