În spațiul nostru minoritar întâlnim multe cazuri când o persoană iese din tiparele obișnuite ale vieții, excelând prin felul lui de a fi, prin integritatea personală și prin darul cu care Bunul Dumnezeu l-a înzestrat. Astfel de persoane își au propria poveste, irepetabilă, poveste care trece cu mult hotarele locului unde trăiesc, făcându-i nemuritori. Povestea vieții lor rămâne, se transmite din generație în generație, aducând înțelepciune, fiind pildă pentru toți cei care le perpetuează neamul şi nu numai.
O astfel de poveste este viața lui Ion Marcoviceanu din Seleuș (n. 1947), pe care toată lumea îl cunoaște ca uica Ioniță Bobăscu. L-am cunoscut și eu, în diverse ocazii, urmărind de-a lungul anilor, în calitate de ziarist, numeroase manifestări culturale și festivaluri organizate în spațiul nostru minoritar, dar am avut ocazia să-l ascult și să rămân profund impresionată de cele povestite când, împreună cu prof. univ. Otilia Hedeșan și echipa de cercetători de la Universitatea de Vest din Timișoara, i-am trecut pragul frumoasei gospodării din Seleuș. Am revenit la întâlnirile de acest tip câțiva ani mai târziu, când am efectuat cercetări de teren pe tema poveștilor și jocurilor copilăriei, transpuse în două volume, realizate împreună cu dr. Eugen Cinci și studenții de la Școala de Înalte Studii pentru Educatori din Vârșeț, editate la această instituție de învățământ. Acum, la o distanță de timp, când toate s-au cristalizat, despre uica Ioniță Bobăscu aș putea spune doar atât – un om cât o poveste!
Iar povestea, ca şi orice poveste, își are începutul ei. Unul mai altfel decât altul:
,,Dumnezeu a rânduit să mă nasc într-o familie de țărani onești și harnici, apreciați în localitatea lor de baștină, Seleuș. Părinții mei, ca și majoritatea locuitorilor din această așezare, s-au ocupat cu agricultura astfel că de mic copil am învățat secretele acestei îndeletniciri. Mergeam cu tata la holdă și mă bucuram mult când mă lăsa să țin hățurile cailor în mână și să-i îndemn să meargă în galop. Mi-au fost dragi caii și ulterior, când m-am ocupat singur de averea familiei, i-am ținut pe lângă casă. Atunci era o adevărată mândrie să ai armăsari mândri înhămați la căruță sau în zilele de sărbătoare să mergi călare pe ulițele satului alături de alți feciori. Familia avea și multe oi pe care le păzeam pe izlazul din apropierea satului. Pentru că atunci când ești cu oile la pășune, timpul trece atât de încet, un păcurar bătrân m-a învățat să cânt la fluier.
Eufrozina GREONANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 39 din 30 septembrie
