La începutul secolului al XX-lea, Biserica Ortodoxă Română a încercat să preia noi măsuri pentru zădărnicirea extinderii mișcării năzărinene, dar și a altor confesiuni neo-protestante printre românii din ținutul Panciovei. În acești ani apar deja și alte confesiuni ne-protestante în această parte a Banatului, printre care adventiștii, iar la Satu Nou și „o sectă nouă adusă din America”, așa-numiții fotografiști, mai puțin cunoscuți azi, care „nu merg la oficiul stării civile ca să lege căsătoria civilă, nici la biserică să se cunune, ci pur şi simplu aşa cum sunt cu toţii, mire, mireasă, nănaşi etc. cu lumânări în mână se duc la fotograf şi fotografia le serveşte ca act, că ei au făcut ospăţ”.
Printre măsurile de combatere a noilor confesiuni neo-protestante, a fost propusă înființarea școlii confesionale ortodoxe la Satu Nou, în locul celei comunale, fapt care a fost respins de autoritățile de stat, care în realizarea politicii de maghiarizare încercau să limiteze cât mai mult posibil numărul școlilor confesionale la minorități, pe care le considerau promotori periculoși ai luptei de emancipare națională, în special la sârbi și români. Sinodul eparhial din Caransebeș a dezbătut la ședința din 22 aprilie 1902 și problema înființării acestei școli, subliniind faptul că și autorităților de stat trebuie atrasă atenția asupra importanței școlilor confesionale ortodoxe în lupta împotriva mișcării năzărinene, în special la Satu Nou, „din motivul că baptismul și nazarenismul s-a încuibat în mod înspăimântător și că în contra răspândirii acestei cangrene numai școala confesională este să pună stavilă și că nu numai interese bisericești ci și interese de stat recer imperios ca aceste secte periculoase să nu inficieze straturile societății”. Problemele răspândirii confesiunii năzărinene și a poziției elevilor aparținând acestei confesiuni au fost dezbătute și în ședințele adunărilor protopresbiterale ale Panciovei.
Cu problema răspândirii confesiunii năzărinene printre sârbi și români în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-a ocupat în special Vladimir Dimitrijević, secretarul Consistorului ortodox sârb din Vârșeț, care a publicat volumul intitulat „Nazarenismul, istoria și ființa lui”, mai întâi în anul 1894 în limba sârbă, iar în anul 1903 această lucrare a fost publicată și în limba română, în traducerea lui Iosif Bălan. De fapt, probabil că și Dimitrijević cunoștea cât de puţin limba română, fiind originar din Banatul de Sud, și fiind în același timp la curent cu situația prezentă în biserica ortodoxă română în localitățile Banatului de Sud, încă înainte ca volumul său să fie tradus, a publicat mai multe articole despre confesiunea năzărineană în periodicele în limba română din Banat, editate de BOR – Foaia diecezană din Caransebeș și Biserica și școala din Arad. Din articolele lui Dimitrijević aflăm că traducerea în limba română a „Noii harfe a Sionului”, colecție de cântece religioase pe care le foloseau năzărinenii la adunările lor, a făcut-o țăranul Ioan Balnojan din Satu Nou, care a fost principalul propovăduitor al acestei confesiuni printre românii din zonă, dar și printre apartenenții altor etnii.
dr. Mircea Măran, istoric
Articolul integral îl puteți citi în numărul 44 din 4 noiembrie
