Citind ultimele două postări pe pagina săpămânalului Libertatea, prima, „Românii au dreptul să știe totul” și „Gândacul rătăcit în butoiul cu miere”, mi-am dat seama că situația în care ne aflăm noi astăzi reprezintă doar un moment din cotidian (în care indivizi intraţi pe ușa din dos în conducerea CNMNRS, execută comenzi, numesc oameni ascultători în posturi influente, se ocupă cu reglări de conturi, în loc să se ocupe de soarta, viitorul comunităţii; absenţi la reuniuni importante care determină viitorul).
Acel moment va lăsa urme foarte adânci în viaţa, conştiinţa, minorităţii noastre. Poate că este deja prea târziu să ne trezim, să ne tragem două palme și să ne aşezăm în fața oglinzii. Să ne punem singuri întrebări și să încercăm să dăm răspunsuri la ele.
Niciodată în istoria minorităţii noastre, care e parte din istoria majorităţii, nu a fost atât de evidentă diferența dintre oamenii educați, cu bun simţ şi valori morale și cei needucați, sau doar cu o spoială de educaţie. Când spun needucați, nu vreau să jignesc pe nimeni, mă gândesc la cei care din diferite motive nu au primit prin şcoală informaţiile necesare, care nu s-au instruit când era vremea sa o facă, recuperând această lipsă prin şcolire rapidă, ca să aibă și ei o diplomă, fără bază, fundament, care se construieşte citind, învăţând, ca un curs firesc.
Oamenii noştri cu bun simț, nu fac faţă, sunt eliminaţi, asistă miraţi la parada de pe scena minoritară a celor lipsiţi de bun simţ (care pentru că nu au educaţia necesară, nu au nici modestia de a recunoaşte că nu ştiu, nu pot)!
Dar, acest sistem în stilul dezbină și stăpânește, învrăjbește, e creat de doi oameni! Intenționat sunt promovaţi şi împinşi în faţă asemenea oameni. Ei ascultă. Ei execută fără să aibă păreri personale. Ei, odată intraţi în horă, joacă, nu mai au de ales, îi au la mână, tocmai pentru că sunt fără educaţie, fără personalitate. Oare este normal ca cineva fără o zi de școală de jurnalistică să primească salariul unui ziarist; ca un student veşnic, la facultatea de drept să primească două salarii de jurist; ca un muzician care nu știe să își acordeze instrumentul să primească bani pentru că e angajat în orchestră sau ca un educator să fie numit în funcție de director la o Casă de Presă și Editură?
Acesta e unicul moment în viața lor în care pot să spună și ei câteva cuvinte și să le şi citească cineva. Măcar să lase urme, tipărind Libertatea.
Văzând primul titlu „Românii au dreptul să știe totul” am crezut, iată in fine, spune cineva, deschis, pe faţă, ce se întămplă în minoritate. Credeam că domnul intervievat va povesti când şi cum l-a întâlnit pe acel membru din Consiliu Național care și-a dat demisia din cauza presiunilor, sau despre hotărârile Consiliului fară cvorum sau multe altele din culisele aranjamentelor care ar interesa pe români… De fapt, am citit numai despre discreditarea unor oamenii care tocmai lui i-au pus pâinea pe masă. Printre discreditaţi mă aşteptam să fiu și eu amintit, în sens negativ, ca fiind „persona non grata” în ochii lor. Au fost atacați în mod mizerabil trei oameni care au purtat minoritatea timp de 15 ani. Cititorilor le-au fost servite câteva lucruri care din punct de vedere moral nu sună bine, dar nu a fost amintit sprijinul dat de aceşti oameni minorității, lucrurile bune care s-au făcut, sprijinul acordat localitățiilor românești în perioada când Daniel Petrovici a fost Secretar Provincial, sau despre ajutorul, susţinerea acordată multor oameni pentru angajare. La noi se uită foarte repede lucrurile bune. Am uitat deja că din inițiativa lui Daniel Petrovici, în Serbia de Răsărit s-a implementat proiectul pilot de învățare, în școală, a limbii române. Cursurile au fost ținute de profesorii de limba română din Voivodina. Întregul proiect de peste 10.000 de euro a fost finanțat nu de Serbia, nici de România, ci doar de Consiliul Național Român. Acele cursuri de limba română, primele din istoria școlii din Serbia de Răsărit, au făcut istorie. În mandatul trecut au fost stabilite manifestările românești tradiționale și au avut finanțarea adecvată și la timp. Gazdele Marelui Festival prin automatism au avut asigurată finanțarea din partea Consiliului Național. Azi nu mai există nimic din toate astea. Azi Zilele de Teatru în fața ediției din acest an nu primesc nicio finanțare. Tot atunci, Scena Românească de Teatru din Vârșeț a primit personalitate juridică și finanțare din partea Orașului Vârșeț. Acum Scena e doar o amintire în memoria anilor în care s-a făcut ceva. Să nu uităm că în perioada în care Marcel Drăgan a fost secretarul Consiliului Național, Consiliul Român a fost implicat la modul responsabil în trimiterea cu regularitate a Rapoartelor cu privire la implementarea legislației referitoare la drepturile minorităților naționale…. Astăzi Consiliul Român s-a autoexclus din acest drept de a conlucra la întocmirea legislației și asigurarea de drepturi prin lege minorităților naționale, parte din Capitolul 23 în negocierile Serbiei cu Uniunea Europeană. A renunțat chiar la dreptul de a avea președinția tuturor Consiliilor Naționale, drept care prin rotație a revenit Consiliului Român, cedând acest drept Consiliului Maghiar. Marcel Drăgan a fost reprezentantul Consiliilor Naționale în echipa de experți care a lucrat la elaborarea Legii privind Consiliile Naționale. În acea perioadă, același Marcel Drăgan, ca secretar, a reușit să stabilească și întrețină o comunicare permanentă, productivă, extrem de importantă, între Consiliul Național Român, restul consiliilor naționale, ministerele de resort și instituțiile românești până la asociațiile noastre nonguvernamentale. Atunci Consiliul Național Român n-a fost ocolit, dezapreciat, dimpotrivă a fost parte din deciziile importante pentru minoritatea noastră. Nicu Ciobanu, în funcția de director al Casei de Presă și Editură Libertatea și o perioadă redactor responsabil al săptămânalului Libertatea, a reușit să facă din această instituție o Casă modernă, un ziar care a avut o fizionomie distinctă, deschis, echilibrat, fără cenzură. Nicu Ciobanu a inițiat noile posibilități de comunicare multimedia, firești vremurilor în care trăim. A reușit să aducă prestigiul unei instituții care s-a impus în peisajul mediatic românesc și nu numai. Fiind și eu director la o instituție publică, așa cum e şi Libertatea, aș vrea să spun că toate Situaţiile financiare, Rapoartele contabile şi de gestiune, Bugetul de venituri şi cheltuieli, cel puțin anual, sunt controlate, verificate, filă cu filă, de organele competente, specialişti, ele nu sunt un joc, nu se pot raporta la instituţiile statului, aşa, din burtă, după dorinţa unui om.
Am așteptat în replică 10 propoziții, care să corespundă titlului „Românii au dreptul să știe totul”, am citit un text foarte lung pe care nu știu dacă cititorii au avut răbdarea să-l citească. Deși replica este scrisă la un nivel la care nu știu dacă cineva în Serbia poate scrie, păcat că doar în ultimele rânduri autorul textului a spus ce ar trebui să știe românii noștri, adică mai multe despre Consiliul Național Român.
Românii au dreptul să știe că pe data de 13 februarie 2021, 12 membri ai Consiliului Naţional s-au întâlnit la Petrovac na Mlavi, au întocmit şi semnat unanim un act prin care se cere demisia lui Daniel Magdu din funcţia de preşedinte a Consiliului (12 membri formează majoritatea). Acolo unul dintre membrii Consiliului a dezvăluit ce presiuni se fac asupra lui din cauză că s-a alăturat grupului de 12 membri.
Românii au dreptul să știe că acest Consiliu nu a avut ședințe propriu-zise de mai bine de un an de zile (doar telefonice şi electronice, mereu fiind invocată pandemia), au dreptul să știe că banii obţinuţi prin proiectul de la Departamentul Românilor de Pretutindeni nu s-au dat Orchestrei de muzică populară, ci s-au restituit Departamentului, pentru că orchestra e condusă de Roman Bugar.
Românii au dreptul să afle, conform principiilor transparenţei, rezultatele concursurilor Consiliului, au dreptul să știe de ce s-a format o altă orchestră, au dreptul să știe câți dintre instrumentiști, din orchestra nouă, au facultatea de muzică la instrument, au dreptul să știe de ce anul acesta se planifică două Festivaluri de muzică.
Însă, poate că toate astea nu îi interesează pe românii noștri, poate că discută: iată-i, ăștia se ceartă din cauza banilor, se luptă pentru funcții. Se pare că nu îi interesează nici pe cei care își murdăresc mâinile și obrazul copiilor, (etichetaţi că tatăl lor este acela care a comandat ca unul dintre membrii Consiliului să fie luat de acasă, dus într-un loc unde i s-a cerut să îşi schimbe votul dat prima oară, să voteze din nou… la comandă, aşa cum îi era convenabil tatălui).
Dar, după ce ne-am tras două palme, va fi foarte târziu, va fi inutil să ne aducem aminte de străbunicii noștri care cu atâta mândrie vorbeau că sunt români; care cu atât entuziasm au activat la societăți, care cu atâta drag ne-au învăţat să fim mândri de limba noastră română.
Va rămâne doar povestea despre ei și amarul din noi, că am putut ceva să facem dar nu ne-a interesat.
Este oare inutil?
Roman BUGAR
Articolul îl puteți citi în numărul 14 din 3 aprilie 2021
