În studiul etnografic Sărbătorile la români, folcloristul Simion Florea Marian consemnează: Sfântul Gheorghe este, după credința poporului român, cap al primăverii, înverzitorul întregii naturi și semănătorul tuturor semințelor, dar și stârpitorul balaurilor. În calendarul popular al românilor, unde legendele și imaginarul domnesc, Sfântul Gheorghe e numit Sân-Georgiu sau Sângiorz. Între toți sfinții sărbătoriți de-a lungul unui an, cei mai distinși și mai venerați de români sunt Sfântul Gheorghe (George), Sîn-Georgiu, Sângiorz, și Sfântul Dumitru, Sî-Medru, Sâmedru. O legendă culeasă de Simion Florea Marian, în care Sfântul Gheorghe apare ca străjer al timpului, alături de Sfântul Dumitru, spune așa:
Văzând Dumnezeul că neamul creștinesc dă cinste cuvenită acestor doi sfinți mucenici și că ziua serbării și aducerii-aminte de faptele și virtuțile lor creștinești l-a pus pe cel dintâi în capul primăverii, iar pe cel de al doilea la sfârșitul toamnei, ca să se ușoare pe sine de o sarcină de o parte, iar de altă parte să le dea și el lor cinste, și le-a zis: „Iacă de acuma vă încredințez vouă cheile vremii, și la porunca mea aveți să închideți, de vreme ori mai târziu, vremile omului, după cum adecă voi vedea purtarea oamenilor!”
Sfinții au primit cu mulțămită cheile și au plecat unul la dreapta, altul în stânga, cale de șase luni unul de altul. (Sărbătorile la români, vol. II, Editura Fundației Culturale Române, 1994)
Cel care a ucis balaurul
Același Simion Florea Marian, consemnează în scrierile sale legenda împământenită la poporul român despre Sfântul Gheorghe, cel care a luptat și ucis balaurul, legendă care are mai multe variante în dependență de zonă.
În una dintre acestea, se povestește despre balaurul cu 12 capete care omora animale și orice om care-i ieșea în cale. Mai mult, a cerut în fiecare zi să i se dea de mâncare și câte o fată. Speriați, oamenii i-au împlinit dorința până într-o zi când și fetele s-au terminat și a venit rândul fetei de împărat să fie înghițită de balaur.
Auzind asta, împăratul „se băgă în toate răcorile” și a dat veste în țară, cine va ucide monstrul va căpăta și fata cea tânără și frumoasă, și împărăția. Tânguire și jale în toată împărăția era, fiindcă nu se găsea bărbat care să se încumete să se lupte cu namila. Până într-o zi, când s-a ivit prin acele locuri un „Făt-Frumos călare pe un cal alb ca spuma laptelui și înarmat cu o suliță lungă și ascuțită”.
Când a auzit cele întâmplate, tânărul s-a dus țintă să înfrunte balaurul. Acesta l-a așteptat, gata „să-l apuce și să-l înghită”. Numai că voinicul, care era Sfântul Gheorghe, nu s-a speriat, s-a repezit cu calul asupra lui și „cât ai clipi din ochi i-a înfipt sulița în gât și l-a răpus”.
Bucuria mare în împărăție și, drept recunoștință, împăratul și-a ținut promisiunea și i-a oferit de soție pe fiica lui și, după moartea lui, urma să aibă împărăția toată. Sfântul Gheorghe a refuzat răsplata, mulțumit că a putut să scape împărăția și oamenii de necaz, și-a luat rămas bun și „se duse în treabă-și de unde a venit”.(op. cit. pag. 295)
Strigoaicele
În credința poporului român se spune că în ziua de dinaintea sărbătorii Sfântului Gheorghe, umblă strigoaicele. Acestea zboară sus, pe oameni transformați în cai – oamenii au ajuns cai pentru că în ajunul zilei de Sângiorz au ieșit fără să aibă pălărie pe cap. De aceea, fiecare om trebuie să se păzească bine de strigoaice, în unele zone în dialectul local, striga și când iese afară în ajun, să poarte pălărie.
În ajun de Sângiorz, vreo strigă adecă poate pândi la ușa celui care iese cu capul gol și, când iese, se trezește că i-a pus frâul pe cap și atunci respectivul caută să fugă așa de tare cum îi poruncește ea, și să meargă acolo unde-l duce ea, iar când îl lasă, e așa de ostenit de nu mai știe de capul lui.
Tot strigoaicele fac farmece și, dis-de-dimineață, până nu răsare soarele, se dezbracă și umblă pe pășuni, după vite, să le ia laptele ca să-l dea vacilor lor. Pentru a-și apăra vitele, oamenii încercau tot felul de căi de apărare – cea mai simplă era să cânte din gură, din bucium și să facă zgomote pentru a le speria și alunga pe vrăjitoare și strigoaice. Sunetele buciumului nu doar apără vitele de spiritele rele, ci ajută, în credința populară, la curățirea locuințelor, a staulelor și la purificarea aerului.
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 16 din 17 aprilie 2021
