Pentru români, indiferent de satul unde au trăit şi de perioada istorică, apa a fost un simbol al vieţii, al curăţeniei şi al purificării sufleteşti. Și pentru petrovicenii, apa a avut dintotdeauna o însemnătate foarte mare, asigurându-le existenţa. Cele 13 fântâni rămase în viaţă ce străjuiesc satul, amintesc multor săteni despre unele vremuri care au trecut. Întreaga lor viaţă s-a învârtit în jurul acestor fântâni, aici s-au făcut primele declarații de dragoste și s-au înfiripat primele iubiri.
Cultul apei îşi are rădăcinile în spiritualitatea geto-dacă şi s-a transmis, în mare parte, în creştinism. Anumite fântâni şi izvoare au fost venerate pe parcursul secolelor de către oamenii locului. Lângă ele s-au organizat ceremonii religioase şi petreceri, mai ales în zilele de sărbătoare, când sătenii se adunau la una din fântânile satului pentru a marca un eveniment din viaţa lor.
Conform datelor istorice, strămoşii petrovicenilor s-au aşezat pe vatra satului prin anul 1808. Un an mai devreme, cei care s-au încumetat să calce pe acest petec de pământ, au săpat prima fântână. Satul fiind așezat în imediata apropiere a Dunelor Deliblății unde predomină nisipul se știa că apa se poate afla doar la foarte mari adâncimi Acest lucru s-a dovedit pentru că sătenii au găsit apă potabilă abia la adâncimea de de 50 de metri. Pe parcursul anilor au fost săpate 6 fântâni. Din cauza necesităţii de apă, în sat au fost săpate încă 7 fântâni, astfel că numărul lor s-a rotunjit la 13. În general, fântânile au fost construite din lemn şi acoperite cu şindrilă.
Ion MĂRGAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 30 din 29 iulie
