Poezia lui Slavco Almăjan, fervent promotor al postmodernismului românesc din Serbia, labirintică și reflexivă, bogată în inovații stilistice și referințe estetice, eliberată astfel de stereotipii generaționiste – „Ceea ce este posibil și imposibil crește/ Pe ramura acestui poem rezistent/ E diferit de tot ceea ce vedem în târg/ […]/ Cineva afirmă tot timpul/ Că imaginea despre noi s-a dilatat/ Că totul nu este decât o halucinație// Mai erau multe lucruri de spus/ În ziua aceea marginal/ Dar viitorul era deja la doi pași/ De limbajul nonverbal al vieții” (Poem rezistent) –, privilegiază intens ludicul și obsesia recurentă pentru escaladarea paradigmei optzeciste consacrate.
Forțând sugestia, se poate susține că reflecțiile despre actul poetic, permanent de o ardentă tensiune semantică, nu numai că îl detașează de contingent, dar îl și propulsează pe primul loc în ierarhia valorilor literare din spațiul ex-iugoslav. Fascinația „nașterii poemului” (Ceva foarte special) în care, nu exclude, „există un sens real al goanei după imposibil” (Probabil nu trebuia), este evidentă: „Poemul ne va arăta/ Cum putem trece dintr-o stare în alta/ Cum putem înțelege versetul iubirii/ Ca o salvare/ Dar poemul încă nu este scris/ Iar dincolo de intrarea în labirint/ Viața e aproape invizibilă (În așteptarea poemului).
Fiecare poezie din Insula plutitoare (Editura Libertatea, 2022), dincolo de o temeinic justificată inflație de imago-uri auctoriale, toate purtând aureola unei referențialități acute, este un pretext pentru alcătuirea unei imnologii a cuvântului, pentru definirea poeziei, altfel decât cum s-a făcut în modernitate. Pentru Slavco Almăjan poezia, aderând la o funcție de semnificare clară, înseamnă „enigma existenței” (Umbrela deschisă), „realitatea/ pusă în fața unui păianjen insidios” (Girafa și geamul spart), „ceea ce nu ne îndepărtează de imaginar” (Am rămas invizibili).
Țelul poetului, așadar, nu este doar acela de a epiciza lucruri „văzute și auzite” (Scandal în biblioteca vecinului) sau imaginate în inginerii textuale „fără început/ și fără sfârșit”, ci de a omologa „ideea secretă a poetului” (Lumea fără margini) într-un limbaj poetic transcendent în măsură să reifice principiul relevant al artei în interiorul căreia „cel mai rezistent sâmbure dintr-un poem/ va încolți pe neașteptate” (Poem interactiv) întrucât „Arta a rămas de partea vieții/ Și posibilul și imposibilul a rămas de partea vieții/ Și mai ales respirația/ Care e o doamnă admirabilă/ Cu o pasăre albastră în pălărie/ Cu mersul desculț prin iarbă// Și nimic nu ne poate descuraja/ deoarece ficțiunea își cunoaște poetul” (Textul la care mă gândesc).
Florian COPCEA
integral îl puteți citi în numărul 45 din 5 noiembrie
