Când se vorbește despre românii din Serbia, prima asociație este partea sârbă a Banatului, unde se află cea mai mare concentrare teritorială a acestora. Deși, primele mențiuni ale românilor din Banat datează din secolul al XIV-lea, informații mai specifice despre aceștia datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Prezența lor în Voivodina este un produs al migrațiilor spontane și, în primul rând, planificate, organizate de Curtea de la Viena, ca urmare a unei combinații a numeroși factori politici, economici și militari.
În cazul românilor și a existenței lor pe teritoriul Serbiei Carpatice de astăzi, nu trebuie să mergem mai departe de prima jumătate a secolului al XVIII-lea și de vremea Păcii de la Passarowitz (1718-1739), când părțile de nord-estul Serbiei de astăzi, făceau parte din Banatul Timișoarei de atunci. Și anume, războaiele austro-turce de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea au repercutat schimbări demografice în zona din nordul Serbiei. Fiecare înfrângere a Monarhiei Habsburgice a implicat schimbări demografice majore care s-au manifestat sub forma migrațiilor populației către teritoriile de la nord de Sava și Dunăre. Aceasta a provocat golirea demografică a teritoriului Serbiei de astăzi și, prin urmare, situația demografică extrem de dificilă a părții sale de est. Când e vorba de aprecierea situației demografice din părțile menționate ale Serbiei sub administrația austriacă, cercetătorii s-au bazat în mare parte pe recensământul afectuat de Adam Albert von Neipperg (1718), pe baza căruia „s-a stabilit atitudine că la începutul deceniului al treilea al secolului al XVIII-lea, în Regatul Serbiei trăiau nu mai mult de 4.000 de familii” (Popović 1950: 16-20).
După Pacea de la Passarowitz, noul guvern austriac a organizat teritoriul din nordul Serbiei de astăzi în două entități administrative: Regatul Serbiei și Administrația Banatului cu centrul său la Timișoara.
Dr. Dragan M. Stojanjelović
Articolul integral îl puteți citi în numărul 10 din 9 martie
