Umblând prin lume după frumos am dat și de o poveste a unor case pictate, nu departe de Timișoara, la Murani. Numele localității se leagă în special de numele cunoscutului Marius Munteanu, dar într-o zi am fost să văd și picturile naive ale lui Gheorghe Munteanu. Ce aveam să văd nu numai că m-a atras cu repeziciune în frumos, dar și într-o poveste a satului bănățean, exact așa cum l-am văzut cu ochi de copil. M-a impresionat claritatea din imaginile surprinse de autor, culorile blânde și tihnite, care redau și ele parcă liniștea și splendoarea satului său. Au mai fost și poveștile despre pictor, pe care le auzisem deja, care toate concluzionau: modest, vesel, bine dispus, bun cu toți, meșter bun, într-un cuvânt: un om de omenie. Fiul său mă primește la fel de deschis, în vechiul lor „târnaț”, acum modernizat, dar din care parcă-i lipsesc oamenii de altădată. De fapt, tânjește după acea comunitate edenică, pe care doar un trăitor al satului bănățean o poate înțelege.
De când începe istoria casei dumneavoastră?
Noi am cumpărat casa în 1970, de la cunoscutul scriitor și profesor bănățean, Marius Munteanu. Ei au fost nevoiți să plece în oraș după colectivizare. Bunicul meu era verișor primar cu ceaica Marius. S-au înțeles și au cumpărat această casă. Însă, familia noastră este de la 1.700 pe aceste locuri. Inițial satul a fost în Valea Viilor, apoi la biserică, pe Beca, la biserica bătrână și apoi satul a început să prindă contur înainte de a fi terenul achiziționat de la Fiscul austriac de către baronul Josef Kulterer. După 18 ani acesta primește titlul de nobil, luând numele de Murany. Atunci și satul își dobândește numele. Noi ne știm de aici, altfel nu știm să fi fost.
La dumneavoastră în familie „curge talentul artistic”. Marius Munteanu scriitor, tatăl dumneavoastră pictor, aveți o nepoțică interesată de frumos.
Da, nepoțica mea de trei ani desenează, pictează și scrie toată ziua. Pe uica Marius îl cunosc toți. El este un nume de referință în Banat. Talentul artistic a fost în mâna tatălui meu de mic. L-a atras pictura, dar el nu a făcut școală în acest sens. A mers înainte cu ce a știut el. Deși a încercat mereu să se perfecționeze a fost încadrat la pictură naivă. Tablourile lui vorbesc de la sine. Au fost mai mulți pictori în Banat, cu care tatăl meu a ținut legătura. Vorbea frecvent de ei. Povestea mult de Viorel Cristea, de Gheorghe Babeți.
Mai este un pictor, Trifu Șoșdean din Uzdin, din Voivodina, care a pictat și pictează încă obiceiurile satului.
Da, și tatăl meu a făcut la fel. Toate le-a redat. Tot ceea ce se întâmpla în sat: la seceriş, la fân, la tăiat de floarea-soarelui, cu gornișii câmpului, cu arsul de cărămidă, scăldatul, prinsul peștilor. A luat multe premii cu vaca noastră. A luat și un premiu de 2.000 de mărci pe care l-a împărțit cu un pictor din Moldova, care nu avea bani să se întoarcă acasă. A fost în toată țara, cu taberele organizate de stat. Își amintea de întâlnirile și peisajele de la Scărișoara, din Maramureș, de la Găina, de prin toată țara. El și-a dorit foarte mult să doneze undeva tablourile, să rămână moștenire. Așa că am donat cinci tablouri la Muzeul Țării Crișurilor, din Oradea.
Florina Ariana COLGIA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 49 din 9 decembrie
