Scrie: Tomislav Suhecki
Vasko Popa, asemenea alchimiştilor mitici, a unit cuvintele ca pe nişte reagenţi chimici în retorta minţii sale, şi-a folosit inima ca indiciu şi înţelepciunea ca regulator de aciditate.
Nu ştiu dacă în această privinţă Vasko Popa a conştientizat vocile ca fiind nişte atomi, silabele ca fiind unităţi anorganice, iar cuvintele ca fiind unităţi organice. Totuşi, sigur că şi-a dorit să învie ţesutul poeziei şi devenea creatorul unei chimii poetice vii care generează o nouă chimie în mintea oricărui om care citeşte poezia sa.
Ar fi modest să spunem poetul este alchimist, pentru că până acum niciun chimist nu a reuşit să creeze chimie vie, în timp ce poeţii au izbutit dintotdeauna. Refac şi pun în mişcare lumea oamenilor.
Vasko a devenit ostaticul sensibilităţii sale exagerate la caracterul reactiv al cuvintelor, arunca privirea asupra lor, le cântărea, le folosea asemenea celebrului Lavoisier cu două secole înaintea lui, primul care a creat şi a sesizat logica chimiei din alchimie.
Bineînţeles că Vasko şi-a făcut o idee, la modul intuitiv, despre logica identităţii, logica poeziei şi logica chimiei creative mintale. În activitatea sa, a căutat din ce în mai mult nu înţelesul cuvântului şi al versului, ci al spaţiului dintre cuvânt şi vers al unei logici a fiinţei. Poezia care astăzi obţine contururile acelui ţesut din care se naşte este o chimie vie. Versurile în sine, cu o periodicitate mai mare sau mai mică, de parcă au anticipat, cu milenii în urmă, această periodicitate ştiinţifică a chimiei pe care a observat-o rusul Mendeleev. Există în jur de treizeci de sunete ale literelor şi tot atâtea elemente chimice care participă, în mod funcţional, la formarea ţesutului viu.
Poezia apare ca un sânge alb ce picură din rănile introspective ale destinului poetului că există porţi din care încearcă să fugă, în lumea exterioară, diverse forme ale fiinţei spirituale, să demonstreze că nu sunt doar un serviciu fizic de gândire, ci gândirea în sine, iar cuvintele şi gândurile sunt doar mici drapele, penele căzute ale acelei fiinţe înaripate pe care o folosim şi o neglijăm. Există poeţi care cu ajutorul poeziilor, asemenea lăncilor, scot fiinţa poeziei din oceanul minţii noastre pe a cărui suprafaţă conştiinţa noastră observă doar valurile. Cineva chiar pescuieşte, iar Vasko Popa împleteşte cea mai subţire posibilă plasă prin care atinge şi atrage fiinţa spiritualităţii unei poezii, pentru a nu-l răni şi pentru a trăi liber în cuşca cuvintelor poeziei.
Articolul integral îl puteți citi în numărul 7 din 12 februarie 2022
